Florin CRĂCIUN
Are părul albit de muncă, abia își tîrîie bătrînețile. Cu desaga în spate, urcă gîrbovit treptele Tribunalului. Clădire mare, frumoasă, cum nu prea a avut ocazia să vadă multe la viața lui. Bătrînul n-ar fi venit așa curînd la oraș, dacă un vecin nu l-ar fi tîrît prin judecăți pentru că joiana lui a scăpat din curte și s-a oprit în bătătura de lîngă casă. Moșul știe că a greșit și a vrut să se împace, dar vecinul, nu și nu. „La Tribunal, la dreaptă judecată!”, i-a spus el. Cu încredere în cei puși să împartă dreptatea, bătrînul se uită la femeia legată la ochi și cu balanța într-o mînă ce tronează la intrare și intră încet în clădire. Totul e nou, frumos zugrăvit, de abia îi vine să pășească. Ca nu cumva să strice ceva. Că așa a fost el învățat de mic. Cu degetele tremurînde, moșul deschide ușa, se așează pe băncuță si așteaptă să fie strigat. Cînd își aude numele, tresare ușor și se îndreaptă spre masa judecătorilor. De cîte a văzut prin jur, parcă a și uitat pentru ce a venit. Doar zgomotul sec al ciocănelului de ședință îl aduce cu picioarele pe pămînt. Nici nu tresare cînd președintele îl declară vinovat și îi spune că are de plătit vreo cîteva zeci de mii de lei pentru greșeala sa. Bătrînul știa asta, încă înainte de a veni la oraș. Se știa vinovat și nu i-a fost rușine niciodată să recunoască asta.
Își bea tacticos cafeaua în fiecare dimineață. Îi place cînd slujii i se apleacă și îi spun domnule președinte. Umilința lor îl înalță. Se simte sigur de el în fotoliul de cîteva zeci de milioane. Nu îi tremură mîna cînd deschide ușa de o sută de milioane și nici nu i se împăienjenesc ochii cînd privește fresca de trei miliarde ce împodobește instituția pe care o păstorește. Cu mîini sigure semnează fiecare deviz ce-i bagă în buzunare o groază de bani. E clar că știe ce face. Doar nu-i pentru prima oară. E conștient că el e șeful și că nimeni n-ar îndrăzni să-l tragă vreodată la răspundere. Totul a devenit rutină. Una chinuitor de obositoare pentru un om al cărui venit crește cu fiecare semnătură. Uneori, din sala de ședințe se aud murmure. Asta îl enervează cel mai mult. Mai ales cînd judecătorul dă sentința: vinovat. El știe ce înseamnă să iei o asemenea decizie, dar este convins că nimeni nu va putea vreodată să-l lipsească de investiția sa. De pe urma căreia nu face nimic altceva decît să ducă un trai decent. El nu poate fi niciodată vinovat. Doar e Președinte.
Bătrînul iese din Tribunal cu capul plecat. Se știe împovărat de greșeală și se gîndește cum va da ochii cu băbuța lui și cu vecinii cînd va ajunge acasă. Doar a fost condamnat. Mai mare rușinea, acum, la vîrsta lui. Dar se simte vinovat și știe că fiecare trebuie să plătească pentru greșelile lui. Coboară ușor scările Tribunalului și mai trage o uitătura. Așa, ca de despărțire. I se pare că statuia de la intrare a început să vadă și parcă și unul dintre talerele balanței este puțin înclinat.
Lasă un răspuns