Ștefan RADU
Ciudat final de săptămînă! Natura a luat-o razna, ieșind din orarul firesc, sportul a devenit mai important decît piticaniile politice, iar norocul chior a înlocuit strategiile economice. Primăvara atipică a răsturnat toate planurile guvernamentale și de partid. România a început să miroase a grătar, parcurile au devenit neîncăpătoare, iar magazinele au fost luate cu asalt într-un fel de euforie agresivă. Nervi de primăvară! Vizita Emmei Nicholson la București a debutat într-un anonimat total. Chiar și bătrînul „profet” Brucan și-a pierdut din farmecul său, fiind mai interesantă Urania… Românii au trăit alte emoții, mult mai chinuitoare: Cupa Davis a activat și ultima rezervă de adrenalină de care mai dispuneam după ieșirea din iarnă. Am fost, timp de trei zile, mîndri, furioși, nostalgici, disperați, penibil de optimiști, am plîns și am izbit cu pumnul în masă la fiecare break ratat sau game cîștigat de echipa noastră. Campania electorală, păruielile țărăniștilor de pe la Slobozia sau vizitele de lucru ale premierului au fost scoase în out, ba chiar au primit cîteva etape de suspendare. Cînd nu am trăit tensiunea meciurilor de tenis, ne-am grăbit către agențiile loto pentru a ne război cu soarta. Potul ridicat la vreo cinci milioane de dolari a înfierbîntat neuronii națiunii ajunse la limita sărăciei.
De fapt, eu cred că astea sînt coordonatele în care acționăm noi, românii. Habar nu avem despre regulile și cutumele tenisului, însă urlăm în gura mare că „i-am dat” pe Năstase (Ilie, bineînțeles!) și Țiriac! Avem bani pentru biletele care ne permit intrarea în tribuna arenei, însă aducem cu noi și mitocănia de pe stadioanele cu mingicari. Publicul de la Cupa Davis a distrus multe dintre momentele sublime ale acestui joc, unde bunul simț exclude huiduielile și glumele deocheate din Ferentari. Dorim să fim în rînd cu lumea bună (a sportului, a politicii, a alianțelor militare), însă ne repugnă regulile de bună purtare. De curînd, am auzit o anecdotă cu un miliardar român de tranziție. Omul, după ce și-a ridicat o vilă cu 20 de camere și fîntînă cu îngerași, a decis că are nevoie de ceva gazon englezesc. A plătit biletul de avion pînă în Marea Britania, a intrat pușcă într-un magazin specializat și a cerut semițe de „gazon englezesc adevărat”. Vînzătorul i-a îndeplinit cererea, insul a venit acasă, în România, a semănat iarba, dar, după un an de zile, pe tăpșanul din fața casei avea doar cîteva smocuri verzi. Furios, a plecat, din nou, la Londra. A intrat în magazinul știut, l-a luat de guler pe vînzător și i-a cerut socoteală pentru eșecul său horticol. Speriat, englezul l-a întrebat dacă a udat gazonul. „Da!” – a venit răspunsul. „L-ați curățat zilnic?” „Da!” „L-ați cosit?” „Da!” „Atunci nu-i nici o problemă! Repetați aceste operațiuni timp de o sută, două de ani și veți avea cel mai frumos gazon englezesc din România!”… Cam tot atîția ani le trebuie și spectatorilor noștri de Cupă Davis ca să învețe cum și cînd se face liniște în tribune.
Nici goana după potul de la loterie nu reprezintă o excepție. S-au inventat „cooperative” unde se adună zeci de milioane pentru a prinde combinația norocoasă. De fapt, membrii acestor asociații nu cred în norocul lor personal. Au aderat la asemenea grupuri cu gîndul de a profita de bafta altuia. Face parte din modul nostru de a fi: nu-i important să arați că ești mai bun, ci că te-ai „lipit” unde trebuie. Intri în partidul care îți garantează belșugul propriei afaceri, dai șpagă pentru a merge „pe scurtătură” în hățișul birocratic și, în final, le rîzi în nas „fraierilor care nu au știut să se descurce”. Apartenența la un grup (popor) ne dă iluzia că sîntem părtași la succesul muncii altora. Însă niciodată nu ne vom asuma și înfrîngerea. Cînd cîștigă, sportivii sînt „ai noștri”. Cînd pierd, umilința este doar a lor!
Uite, de-aia nu crește gazonul englezesc pe pajiștile noastre!
Lasă un răspuns