Eroi au fost

însemnul eternizator

• Armonia poruncitoare (3)

Orașul Iași a luat inițiativa realizării unui „Centru Eminescu” și pensionarul Bordenache a oferit lucrările originale care au însoțit ediția, cu dedicația: „Animatorului Centrului expozițional Mihai Eminescu – Iași, D.I. Grumăzescu, cu cele mai alese sentimente și bune urări pentru realizarea deplină a țelurilor ce și-a propus”: …ediția de poezii „Mihai Eminescu”. Tușuri de mare finețe care și-au dat întreaga măsură a talentului de desenator și gravor. Pictorul gratulat de Academia pariziană, de cea ieșeană și apoi de colegii lui Mirea, la București, a fost unul din marii interpreți ai poeziei, a atins o culme în stăruința asupra portretului lui Mihai Eminescu, rudă îndepărtată de sînge, luceafăr îndepărtat și veșnică atracție nocturnă, de maree spre alte tărîmuri de înțeles și de mister. în imaginea de contrast „Venere și Madonă” pictorul și-a dat întreaga măsură a talentului; gravor de timbru și de monede din argint, sculptor, peisagist și portretist, toate au fost doar exerciții pentru eterna întoarcere la Eminescu. Un om cu o platformă socială și culturală cît un continent, un om care a știut să refuze artificiile străine, a rămas mereu credincios operei lui Eminescu și veacului ei veșnic. Un om ca Aurel Bordenache este un capitol viu al culturii naționale… Pictorul Aurel Bordenache a decedat în anul 1987, la vîrsta de 85 de ani>>”.
Pentru cine știe să vadă și să audă devenirea românilor, însemnul eternizator are o sensibilitate, o măreție și o splendoare greu de exprimnat. âmpreună cu generalii care de pe soclurile lor par a repeta spusele spartanilor antici la Termopile sub comanda regelui Leonidas: „spuneți generațiilor viitoare că noi ne-am făcut datoria”, pantheonul ne împinge în atemporalitate, într-o trăire păstrată și desprinsă parcă dintr-o lume de poveste. La severitatea inscripțiilor de pe cele opt panouri, vecină cu laconismul, numele eroilor este preluat de o impresionantă literatură de război care i-a îmbărbătat pe cei de pe fronturile cu atacurile furibunde ale năvălitorului și aici, la porțile Moldovei, constatăm cu bucurie că proiectanții și constructorii actualului Onești pe vatra fostului tîrg-reședință de comună au respectat, ajungînd pînă la noi și trecînd de noi nume dăltuite în piatră cîndva, precum regele Ferdinand, Regina Maria, osemintele a peste 12.000 de eroi din gropnița monumentului aflîndu-și odihna binemeritată sub o strofă dintr-o înflăcărată poezie a lui Mircea Dem. Rădulescu: „Purtați de uraganul de ne-nfrânt al vijeliei/ Din mândrul vostru sânge un strop n-ați risipit,/ El s-anfrățit cu brazda, cu holdele câmpiei,/ Cu tot pământu-acesta din jertfe plămădit”.
Același sensibil și mare cunoscător al cerințelor cîmpurilor de bătălie cu spectrul morții în fiece clipă ne oferă o adevărată radiografie a complexității de situații ce stau la baza onoarei militare – credința și sacrificiul -, în sonetul „Armia Română”, din ciclul de poezii intitulat „Patriotice” – 1926: „Ei stau în șanțuri și-n noroi și-n zloată/ Și plouă peste ei și-i bate vântul;/ Dar ei veghează una cu pământul/ Spre care-și închinară viața toată”.// Nimic de-aici nu le-a tăiat avântul,/ Prin smârcuri se târăsc pe brânci și-nnoată;/ Nici iadul n-ar putea de-acum să-i scoată/ Din glodul greu ce le-a-ncleștat veșmântul. / De șapte ori mai grei le sunt bocancii,/ Dar cei ce-așteaptă ceasul răzbunării/ în vale la Siret și-n munții Vrancii,/ Au sufletul mai sprinten ca o glumă/ Ș-atâta-s de uniți cu trupul Țării/ Că par cu toții modelați în humă!”.
Mausoleul eroismului românesc de la Mărășești, împreună cu multe opere asemenea de pe toată întinderea țării, nu slăvește un eroism de paradă, ci unul pilduitor pentru zeci de generații prin dramatismul fără de egal al luptelor purtate, aproape de neatins în istorie, de tații sau de bunicii părinților noștri, trebuie înțeles, înțelese, și ca o mîngîiere ce ne ajută să trecem mai ușor peste doruri și dureri; astfel ajungem din nou, a cîta oară?, la conșțiința cea mare, la concluziile celui care a explorat cel mai bine arhitectura simțirii românești, savantul Nicolae Iorga: «Azi, când trec umbrele lor îndurerate că nu suntem fericiți cum au vrut ei murind, să-i onorăm cu clipa de adâncă tăcere a reculegerii noastre și, prezentând sufletește arma celor care străbat văzduhul românesc, să șoptim în adâncul conștiinței noastre: «Morților, pentru onor!»”. (Corneliu CRISTEA)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!