Europo, venim!

Mîrlănia mondială

Val MĂNESCU

Clima s-a schimbat și lumea a luat-o razna. Nici eu nu sînt departe de vreme ce, brusc, m-a apucat dorul de Pele, de Maradona, de Beckenbauer, de Eusebio, de Boby Charlton și de Platini. Nu sînt microbist și, de regulă, cînd începe vreun meci de fotbal mut pe alt canal. Îmi este de-ajuns mitocănia cotidiană la care asist neputincios. Îmi sînt suficienți șmecherii și hahalerele „dă cartier” care mă agresează cu scuipații lor, cu manelele din decapotabile, cu mînca-ți-aș-urile și bă-urile lor urlate pe centru. Dar pentru un meci cu naționala României, îmi fac timp. Mi-am mai lăsat treburile deoparte și pentru cîteva meciuri din Weltmeisterschaft. O lună de fotbal de nivel mondial a luat sfîrșit duminică.
Dincolo de toată nebunia asta planetară cu bere, shopping, bătălii stradale și prostituție în mult mai mare măsură decît sport curat, bărbătesc, cinstit, cum ar trebui să fie o competiție la care asistă miliarde de pămînteni, Campionatul mondial de fotbal, ediția 2006, a fost o mare dezamăgire. N-am mai văzut, ca la alte ediții, faze de chinogramă, execuții de finețe, țesături inteligente de pase. N-am sesizat nici strategii geniale la vreo echipă. Spectacolul fotbalului a fost o reprezentație de rutină, cu meciuri fără strălucire, îngălate de tactica perversă a deconstrucției, pe principiul ” strică-i jocul”. Au fost sute de mii de spectatori, bine păziți să nu facă boacăne, de către alte zeci de mii de polițiști nemți, de ăia cu care e bine să nu te pui. Presa a remarcat, cu frazele stereotipe pe care le-auzim de cînd lumea, că febra balonului rotund a cuprins întregul mapamond. Fotbal pe pîine. Pîine și circ. De fapt, s-a pus în operă o spălare universală a creierelor. Pentru complexați, a fost un bun prilej de manifestare a defulărilor. Acest campionat mondial de fotbal a avut aspectul unei competiții județene, ce-i drept, cu mai multe surle, tobe și artificii. Dar, prin mulțimea huliganilor reținuți de poliție, prin ploaia de cartonașe galbene și roșii arătate de arbitri, a avut darul să ne dumirească și de ce fotbalul românesc e condus de niște panarame spoite pentru care limbajul articulat reprezintă o performanță academică. Dacă așa arată acum fotbalul de nivel mondial, ce să ne mai mirăm de ce-i la noi acasă?! Înseamnă că ăsta-i trendul, și, la capitolul acesta, sîntem în baremul aquis-ului comunitar.

La finalul meciului în care Franța a trimis acasă echipa Braziliei, camera de luat vederi a decupat din tribune gestul simplu, omenesc, al unei femei. O braziliancă din public își ștergea o lacrimă. De fapt, cinicii ar spune că mai degrabă era manifestarea necontrolată, prostească a unui sentimentalism ieftin, caracteristică proștilor care se lasă conduși de speranță, care cred în mituri, în eroi, în eleganța confruntărilor corecte, dar și în dreptate. Mi-a fost milă. M-am gîndit la cîte sacrificii o fi făcut ea ca să ajungă în Europa, la mii de kilometri de Copacabana, poate prima și ultima oară în viața ei și cum a sperat ea să exulte în acea clipă de fericirea pe care ți-o dă victoria alor tăi. Cum a făcut ea economii un an, sau doi, sau cine știe cît, ca să-i vadă umiliți pe cei mai titrați dintre titrații lumii, pe cei mai artiști dintre artiștii mingii și cît de hain e destinul care a decis să ucidă legenda invincibilei armada dos brasilieros.
Încă un mit s-a spulberat. Regele e gol. Brazilia a plecat acasă.
În absența ei, finala dintre două țări ale Europei promitea un spectacol pe cinste. Nici nu mai conta rezultatul, de vreme ce cupa lui Jules Rimet rămînea pe bătrînul continent. S-a luptat pe viață și pe moarte. Au fost prelungiri, au fost loviturile de la 11 metri și, pînă la urmă, cei mai norocoși au cîștigat. Însă finala 2006 a Cupei mondiale nu va rămîne în istorie pentru încleștarea sportivă. Analele o vor consemna pentru suprema mîrlănie a celui considerat fotbalistul numărul unu al campionatului. Nu oricine, nu un jucător de rînd, ci însuși căpitanul echipei franceze. Nu la vreun colț mai întunecat de stradă, în mahalalele Parisului, ci pe față, sub milioane de priviri, ca un derbedeu nespălat, idolul Zidane doboară cu capul un adversar care, chipurile, l-ar fi jignit de soră.
De o asemenea lovitură cu capul, cum am văzut în marea finală, numai un campion ca Zidane ar fi fost capabil. Lovitura lui de berbec în pieptul lui Materazzi a scos la iveală atavismele individului coborît nu de mult din copac. Fotbalul nu-i un sport pentru domnițe de pension, se-nțelege. Mai ales într-o finală mondială, fiecare jucător acumulează tensiuni uriașe, iar stăpînirea de sine trebuie să fie deasupra puterilor omenești. Dincolo de efortul fizic, fotbalistul trebuie să reziste la presiunile galeriei adverse, la greșelile de arbitraj și la faulturile și înjurăturile partenerilor de joc.
Dar prin gestul lui Zizou, Franța, leagănul civilizației moderne, țara de la care am deprins eleganța și bunele maniere, patria artelor frumoase și a bunului gust, a dat cu mucii-n fasole. Periferia s-a mutat pe stadion, cu înjurăturile, ghionturile și semințele ei.
Încă un mit s-a spulberat. Regele e gol. Vive le roi!
perversă a deconstrucției, pe principiul ” strică-i jocul”. Au fost sute de mii de

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!