Europo, venim!

Țara visului și a uitării

Val MĂNESCU

Țara mea nu mai are forță de muncă. Românii își vînd mintea și brațele și vreo 20 de milioane de-ai noștri edifică în Europa capitalismul strălucitor. Iulian P. a terminat facultatea de franceză în anul 2002. Prinsese pe Dumnezeu de picior ca profesor la o școală dintr-o localitate aflată la 39 de kilometri de Bacău. Dascăl de gimnaziu, asta visase. âi plăcuse satul, îndrăgise copiii, utilase cabinetul de franceză cu calculatoare și internet wireless cu ajutorul prietenilor săi de la o asociație belgiană. Unul dintre elevii lui, Corobană Felix, cîștigase Olimpiada de limbi străine. Sardaru Angela, dintr-a opta, intrase la liceu în Bacău și ieșise Miss Boboc pe județ. Zece copii din clasa la care era diriginte s-au plimbat două săptămîni prin Europa, pe banii pe care el îi obținuse printr-un proiect Comenius. La întoarcere, însuși domnul primar îl invitase la el în birou și-l servise cu o țuiculiță din sticla ascunsă sub birou, pentru protocol.
Se străduia să confirme că e făcut să educe generații tinere, și aplica entuziast reforma în învățămînt, încercînd să se apropie de sufletul copiilor, să le insufle ideea de român european cu sorginte divină de daco-get și cu filiație de roman de la Roma, din același sînge cu francezii din Marsilia sau Lyon. Periodic, avea parte de laudele directorului și aprecierea colectivului. Se trezea la cinci dimineața, lua maxi-taxi pînă la km. 35 și, apoi, prin aerul pur al dimineții străbătea restul de drum, prin praf sau noroi, pînă la școala unde-l plasase destinul. Ajungea în garsoniera lui din Bacău pe la 9 jumătate seara, ca să-și scrie planurile de lecție pentru a doua zi. Era greu, dar frumos.
Se implicase cu toată ființa nu numai în viața școlii, ci și în viața comunității. Doi ani la rînd Iulian P. a obținut titlul de cel mai bun profesor, și puțin mai lipsea să i se confere chiar frumoasa diplomă cu spice pe care Consiliul local al comunei o decernează din cînd în cînd cetățenilor de onoare. Inițiase niște cursuri gratuite de franceză care-i ofereau importante satisfacții sociale. Seara, veneau rumenele țărăncuțe în blugi și adidas să învețe bonsoar-ul și sava-ul cu buzițele lor rujate ca să facă față la discuții cînd o fi să se înfrățească satul lor cu vreo localitate francofonă. El nu bănuia, la ora entuziasmului, că, de fapt, cursanții visau să scape de recoltarea sfeclei și a cartofilor și de toate muncile naibii care strică manichiura și îngroașă călcîiele.
Ce să mai vorbim, eroul nostru era un adevărat român din naștere și din convingere. Doar că, tot ceea ce nu credea nu putea înțelege și, deoarece Iulian era convins de menirea sacră a ființelor din spațiul carpato-dunărean ( căci studiase în profunzime legendele Kogaion, Gebeleisis, Zamolxe), pur și simplu nu putea concepe că în fața vicisitudinilor istorice în loc să dea foc grînelor și să otrăvească fîntînile, vreun român adevărat ar putea să-și părăsească glia strămoșească și să-și uite rădăcinile.
Totuși, ca să fim realiști, se vedea de la o poștă că țara noastră trece printr-o perioadă istorică plină de vicisitudini. Deși e ca și membră a marii familii europene și are deja un comisar plătit de comunitari cu 18 000 de euro pe lună, omul român are de ales între a muri de foame sau a muri de frig. Guvernul nu se poate decide între a majora prețurile și a avea inflație, în timp ce politicienii români au de ales între cinism și incompetență. în fața unei astfel de crude realități, fermele păreri ale profesorului Iulian P. au devenit obsolete. La șubrezirea convingerilor sale patriotice au contribuit și reportajele televizate de la serbarea de Haloween, în care tot felul de draci, vampiri și vampiroaice făceau legea în România lui sfîntă.
La cursurile lui Iulian veneau cetățeni din ce în ce mai vîrstnici. Felix avea o bursă la Sorbona, așa cum visase, și anul viitor urma să se însoare cu o franțuzoaică bogată. Alți foști elevi îi trimiteau cîte o ilustrată cu salutări de prin Lausanne, Bruges sau Lisabona. Auzea c-o duc bine, muncesc. Nimeni nu-i spunea ce muncesc românii pe-acolo.
Trecuseră trei ani de apostolat și dascălul nostru nu putea să nu remarce că salariul lui de patru milioane nu-i mai ajunge nici pentru mîncare. încă optimist, dom’ profesor spera să fie mai bine. Pantofii și costumul de la „bac” se cam jerpeliseră, dar la țară merge. Nu-și permitea o iubită, știa că iubirea costă. Ciorapii și chiloții nu se vedeau, așa că mai puteau suporta cîrpituri.
într-o zi, primi o scrisoare la școală: „Stimate domnule profesor, mai întîi vreau să vă mulțumesc că m-ați învățat franceza, deși aici la Londra nu-mi prea folosește. Dar știți că mie-mi plăcea mai mult engleza, așa că am învățat singură, cu internetul. Aici am reușit să am tot ce-mi trebuie și o duc bine. Nu mi-e rușine să vă spun că lucrez la o fermă, dar, cît cîștig îmi ajunge și mai trimit bani și acasă. Știu că nu-i frumos, dar eu nu mă mai întorc niciodată. Țara noastră e o țară a visului și a uitării. Acolo nu trăiești, dar poți visa. Aici trăiești și uiți.
P.S. Dacă vă gîndiți vreodată să trăiți, pot vorbi cu patronul și găsește el ceva de făcut și pentru dumneavoastră. Cu respect, eleva Angela Sardaru”.
Dimineața, Iulian P. s-a așezat cuminte, cu două poze de pașaport în buzunar, la coada de trei sute de români deciși să nu mai viseze, și s-a întrebat retoric, ca la oră: dar dacă într-o bună zi, prea-stimați guvernanți, cînd o să vă uitați pe geam, n-o să mai vedeți pe nimeni?cile naibii care strică manichiura și îngroașă călcîiele.
Ce să mai vorbim, eroul nostru era un ad

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!