FĂRĂ PREJUDECĂȚI Babacu’ și ogeacu’

Mihai BUZNEA

M -am săturat de burlăcie, drept pentru care am hotărît să mă însor. Să am și eu casa mea și certurile mele, că doar ele fac sarea și piperul unei căsnicii, nu? Babacu’ mi-a dat binecuvîntarea în felul lui, inconfundabil, încurajîndu-mă cu vorbe elegante: însoară-te, măgar bătrîn, că dai tu de dracu’? Leagă-te la cap, eu îți dau antinevralgicele de care oricum nu mai am nevoie văzîndu-mă scăpat de tine. Îmi fac planuri, toate bune și frumoase: socrii-mi dau mireasa, ai mei plătesc nunta, cu ce scot la masa de dar mergem zece zile la mare, în septembrie, cu tarif redus, la „litoralul pentru toți”.

Bine, bine, dar după aia?

După aia, ce?

Nu-ți trebuie o casă, un apartament, un colțișor, acolo, numai al vostru, pînă vine ăla micu’? Că doar n-o să dormiți la comun!

A, da, casă, ai dreptate! Nici o problemă. Ăi mari au grijă și de mine. Chiar ieri am citit într-o gazetă că Guvernul a aprobat normele metodologice pentru aplicarea Ordonanței 19/ 1994 privind înlesnirile acordate tinerilor căsătoriți pentru construcția sau cumpărarea unei locuințe. Subvenții de pînă la 30 la sută din costuri și dobînzi modice. Senatorii, și ei, se gîndesc să diminueze cu vreo 20 la sută facturile celor ce se îndreaptă spre ANL. Să mai stau pe gînduri? Nici vorbă, mai ales că nu e mult pînă schimbăm prefixul cu 30 și adio înlesniri. Să trecem, așadar, la fapte: 20-30.000 de euro. Nici nu e mult. Avansul – vreo sută de milioane. Stai, că se complică treaba! De unde să le iau, bătrînii nu dau semne c-ar scoate cartea. Bun, mai vedem, să trecem și peste asta. Ratele plus dobînzile lunare, cam 20 de ani: 7-8 milioane. Venituri – eu și jumătatea mea: salariul minim pe economie; 5.000.000 sînt din ianuarie viitor. Socotesc și reiau: stai, că nu iese. Poate mai cresc simbriile, unul din liderii liberali s-a aruncat, zilele trecute, la 320 de euro. Da’ nici așa parcă n-ar merge, abia dacă cuprinde angaraua. Bașca țigările și cafeaua, potolul și cîte ceva de pileală, că doar tineri sîntem și trebuie să ne trăim viața, nu, ca să nu-ți dai palme la bătrînețe că așa și pe dincolo. Asta, ca să nu mai zic de-o mobilă, acolo, de-un țol pe tine și-o țoală pentru dușumea, că nu se cade să stai la bustu’ gol. Sucesc și învîrtesc hîrtia, mare chestie și cu contabilii ăștia, ce simplu le ies socotelile! Dar cînd să dai, vezi că n-ai! Mă duc la Babacu’, pensionar, cu bursă mare – aproape două juma’. Nu se poate să nu fi pus ceva la ciorap pentru zile negre. Ba da, banii de înmormîntare, cît p-aci să și-i îngroape la FNI, mare minune de-a scăpat. Mă încurajează, ca întotdeauna, așa-i el, săritor cînd e vorba de mine: fiule, așteaptă să predau, nu știu cît, pe maică-ta o duci la pensionul de puștoaice, știi, alea născute înainte de primul război mondial, și-al tău e ogeacu’: două camere cu hol și verandă. Boierie. Pîn – atunci, nu ies din casă, ia aminte! Iau și-mi amîn, deocamdată, „da”-ul la starea civilă. Mai bine să spun „vai de mine”, decît „vai de noi”. Sper să rămîn veșnic tînăr, măcar cu inima, ca să-mi pot duce, cîndva, aleasa în „cuibușorul nostru de nebunii”. A, da, mîine e ziua lui. Să-i urez, oare, „la mulți ani?”