FĂRĂ PREJUDECĂȚI Jumuleala autohtonă

Mihai BUZNEA

Nu poate nimeni să creadă că în sistemul bancar românesc avem de-a face numai cu ageamii care nu se pricep la nimic altceva decît să falimenteze instituțiile de unde-și iau mălaiul. Dimpotrivă, după performanțele în materie se pare că avem de-a face cu superprofesioniști care știu să-și tragă felii groase din tranzacțiile bancare finanțînd, astfel, prin fals, abuz și minciună, afaceri profitabile pentru ei înșiși și pentru clienții lor. Simplificînd la maxim fondul chestiunii, ajungem la ceea ce a devenit uzual la români: creditele neperformante. În spinarea acestora se pun toate relele posibile și imposibile, prin ele se aruncă pisica în brațele hazardului: nu există afaceri fără riscuri. Scandalul în plină desfășurare de la sucursala băcăuană a Băncii Transilvania nu face opinie separată de celelalte cărora le-am fost martori și, unii dintre noi, păgubași direcți, încheiate în coadă de pește: cîțiva arestați și cercetați, mulți eliberați, puțini condamnați. Mai nimic recuperat. Șmecherii, fie că au dat, fie că au luat, s-au căptușit cu proprietăți și bunuri înscrise pe alte nume, rude sau amici de încredere. Prinde-i și execută-i. Aiurea! Sistemul funcționează, e infailibil! Parcă văd că la fel se va întîmpla și cu cei mai mulți dintre actorii afacerii cu pricina, indiferent de care parte a ghișeului bancar s-au aflat. Jumuleala autohtonă nu se dezminte, e un angrenaj perfect proiectat, funcționînd ireproșabil. Ea, această jumuleală, ridică la rang de virtute hoția sub forme dintre cele mai rafinate, începînd cu sugestia. Nu ceri, nu condiționezi. Sugestionezi. Îmi amintesc de o pățanie, mai veche, a unui întreprinzător băcăuan în domeniul confecțiilor. Directorul băncii de la care acesta solicitase un împrumut cu scop de afaceri, i s-a adresat cu o rugăminte aparent inofensivă : domnule, haina mea are nevoie de mici reparații, crezi că mi le-ai putea face? Nu deranjez? Vai, nu vă faceți complexe, cum să nu se poată?! Preia haina, o examinează cu minuțiozitate, nimic. Își face, totuși, de lucru cu ea: taie și coase nasturii la loc, o periază, o calcă și retrimite obiectul la proprietar. Cu buzunarele la fel de goale. Finalul: împrumutul nu s-a aprobat. Întîmplarea s-a petrecut, ați înțeles bine, în perioada romantică. Acum se procedează direct: vrei atît? ; dai atît! Și se bate palma. Ca între parteneri serioși. Azi ceri, tot azi primești sute de milioane. Operativitate care i-ar face să pălească de invidie chiar și pe rechinii de pe Wall Street. Școală serioasă, nu amatorism. Ce planuri de afaceri? Ce garanții? Ce verificări? La ce servesc? Vrei banul? Luăm banul. Mai acum cîtva timp, întrebînd un manager de bancă băcăuan cam ce demersuri trebuie să facă un solicitant pentru obținerea unui credit, acesta mi-a arătat un dosar, desigur în copie, de la o bancă americană oarecare. O sută șaisprezece pagini de documente – memoriu (plan de afaceri, proiecte, fotografii, schițe, aprobări, firme executante, furnizori, termene de execuție, avize etc). Totul era în acea mapă. Pentru ce era solicitat creditul? Pentru construcția unei case ce ar fi costat 112.000 de dolari, sumă totuși modestă pentru veniturile medii ale americanului mijlociu. Aveți, oare, vreo îndoială că la noi suma nu s-ar fi eliberat în doar cîteva zeci de minute, pe baza unei banale cereri? Veți fi iarăși de acord cu subsemnatul că, în materie de birocrație bancară, îi batem pe toți pe umăr. Sîntem și noi pe primul loc la ceva, nu?! Și dacă tot trebuia să poarte un nume, i-au spus simplu și clar: jumuleala autohtonă.