„focu2” – O flacără scurtă, vioaie, apare preț de cîteva secunde

„focu3” – Moș Ion Drîngă a copilărit lîngă punga cu gaz metan de la Hîrja

Focurile vii de pe „comorile” de la Hîrja
• de sute de ani, într-o zonă cu izvoare feruginoase de pe Valea Oituzului ies în atmosferă gaze naturale n uneori, peste acest loc se aprind focuri albăstrii, aidoma cu cele din legendele despre comori îngropate și uitate

Am avut șansa să le văd arzînd cu mulți ani în urmă. Treceam, cu noaptea în cap – cum se spune -, de la Onești spre Brașov. Au apărut, deodată, în fuga mașinii, pe partea dreaptă, pe o coastă revărsată din munte, chiar la marginea șoselei. Focuri mici, albăstrii, ca flăcările de la aragaz, multe, puzderie, chiar pe pămîntul gol. Auzisem despre ele și am mai auzit multe și de atunci încoace. Un fenomen natural propriu întregului lanț muntos de la noi. Din straturile superficiale de rocă ies gaze naturale, liber, fără mare presiune, prin toate crăpăturile pămîntului, mai ales dacă tina este înmuiată de ape. Au fost locuri în care gazul a ieșit prin fîntîni, în preajma izvoarelor, locuri în care oamenii au apărut imediat cu ceaune și cazane și, pe trei bolovani în loc de pirostrii, au pus la fiert mîncarea pentru animale. Cîte nu s-au povestit despre focurile vii, apărute din senin, de multe ori aprinse de la sine, de la fulgere sau de la soare, alteori de mînă de om.
Despre focurile vii de pe Valea Oituzului nu mai știe multă lume. Se vede treaba că nu s-au mai aprins de multă vreme. Dacă-i întrebi pe cei tineri sau pe „venetici”, nu afli nimic. Toți dau din umeri. „Poate bătrînii din Hîrja să știe cîte ceva” – au fost de părere cîțiva pe care i-am găsit chiar în biroul secretarului comunei Oituz. De ce să nu recunosc, nici eu nu-mi mai aduceam aminte pe unde le-am văzut odată. Dar n-am disperat și am plecat la vale, spre Hîrja. Trebuia să recunosc coasta domoală de pe dreapta șoselei.
N-am recunoscut-o și am ajuns în sat. Localitate veche, Hîrja, cu ani grei de istorie bătută pînă și în pietrele cu care s-au construit casele și biserica. Lume puțină pe drum, dar trafic intens pe șoseaua care trece prin Pasul Oituz. Caut să văd un om mai în vîrstă și îmi apare unul, mergînd încet, drept, cu o anume demnitate în el. Are o carte în mînă și ochelari groși pe nas. Mi se pare cel mai potrivit, intru în discuție, dar îl întreb, prudent, dacă-i din partea locului. „Sînt – îmi spune omul -, dar aproape toată viața am trăit în Timișoara. M-am întors acasă, la locurile noastre”. Rămîn oarecum interzis: unde să fie hîrjeștenii neaoși? Mă scoate, însă, din încurcătură tot omul meu: „Care-i baiul?”. âi spun și nu mă lasă să-mi termin expozeul: „Sigur, cunosc locul. E cam la doi kilometri de aici, spre Onești, la capătul satului, unde era pista de antrenament a lui Titi Aur. Pe stînga”. M-a lăsat perplex și a și plecat, fără să mai am timp să aflu măcar cum se numește. Ce mai, documentat omul, băștinaș!

Și bunicii lui moș Ion Drîngă povesteau de focuri

Văd, însă, peste drum, pe altcineva. Tot un bătrînel, cu o găleată în mînă. Se tot învîrtea pe lîngă o betonieră și cîțiva constructori. Nu apuc să plec spre el că un constructor mă și ia în primire: „întrebați oameni din sat, dacă aveți vreo nelămurire. Ce, noi nu știm?”. M-a luat cam tare, direct, constructorul. Dar plec glonț spre bătrînel și-i pun întrebarea. „Cum să nu – spune și el, din prima. Locul e în gura satului, spre Onești. Toată lumea îl știe. L-au apucat și bunicii bunicilor noștri. Iese gazul din pămînt, unde este și un izvor cu apă minerală. Prin anii ’50 au fost acolo și sonde. Au stat cu ele pînă prin șaizeci și patru”. O fi fost lucrare mare, mă gîndesc. „A fost – îmi confirmă omul meu, pe care mai aflu că îl cheamă Ion Drîngă și are 75 de ani. A fost, dar sondorii n-au stat prea mult. Pe aproape trece acum conducta de gaz metan, din Ardeal. Focurile nu mai ard, poate le-a mai astupat pămîntul. Că uite cum vine la vale, de o bucată de vreme”.
Nu mai stau pe gînduri, plec direct la fața locului. Nu-i greu să recunoști terenul de antrenamente auto. Pe stînga, însă, vegetație sălbăticită și, colac peste pupăză, și o baltă lungă, puturoasă, plină de papură și de mormoloci. Cum să ardă focul acolo? Mă uit în toate părțile, Depresiunea Hîrja e mare. Munții stau cu căciuli albe pe ochi și parcă miroase a ploaie. Superb loc, însă unde-i gazul? Mă aburc peste șanț și am norocul să zăresc curgînd o apă zglobie și limpede. Ăsta-i – îmi spun – pîrîiașul cu apă de izvor. Dar unde-i izvorul?

Am inventat, din nou, roata

âmi chem colegii de echipaj în ajutor și găsim o cărăruie peste mlaștină. Trec dincolo și, deodată, minunea: în față-i, firav, izvorul roșiatic de apă feruginoasă. Apă bolborosind, ici-colo, barbotată de ceva venind din pămînt. Este gazul metan, eliberat din roca de sub picioarele noastre. Să-i dăm sau nu foc? – ne întrebăm, cu gîndul la atîtea cîte s-au întîmplat prin lume. Să-i dăm, ce poate să fie! Un băț de chibrit scăpărat, două, încă unul și odată observăm, sub o pală de vînt, flacăra. Scurtă, icnită, ca un semnal din adîncuri. Parcă ne venea să strigăm „ura”, ca pe frontul care va fi trecut pe acolo acum aproape o sută de ani. Unul dintre noi are o idee „genială”: să captăm gazul într-un recipient și să-i dăm foc. Rupem fundul unei sticle, o înfigem în pîrîu și încercăm cu flacăra la gura ei. Arde! Scurt! Punem pe gură o piatră și obturăm ieșirea. Arde și mai bine. Facem poze din toate unghiurile și gustăm din apa roșie, dar curată: sărată, să-ți sară căciula, nu alta. Apă minerală, ca în marile stațiuni. Mă gîndesc că, mai jos, la Poiana Sărată, au fost găsite ape minerale cam ca cele de la Slănic Moldova. Zece izvoare indicate pentru boli reumatice. Nimeni nu le-a captat nici pînă în ziua de astăzi, nimic nu a apărut în jurul lor. Și ce zonă minunată este Valea Oituzului! Pigmentată, ce-i derept, acum, cu tot mai multe vile și viloaie, cu case de vacanță. Și atît. (Petru DONE)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!