Ghici, cine sună la ușă?

Sună cineva la ușă și deschid. E sîmbătă dimineața și știu că nu poate fi periculos. Da, sînt doi copii. Pe scară se aud pași. Sînt alții, care urcă. Nu-i văd și aflu că sînt, de fapt, tot doi copii. Ăia sînt frați. Nu întreb cum îi cheamă. în schimb, pentru că am deschis, mă uit foarte curios și văd că cei care au sunat sînt un băiat și o fată. „Nene, dă-ne ceva să mîncăm. Nu mai putem de foame. N-am mîncat de ieri dimineață nimic…!” Băiatul și fetița sînt îmbrăcați frumos, aș zice cuviincios, ea, ceva mai mică, în pantalonași și geacă roșie; el, băiatul, cu haine închise, pantalon și haină ca uniformele școlărești purtate cu ani în urmă de părinții lor. âi întreb, normal, ce-i cu ei aici. „Sîntem din Agăș, am venit dis-de-dimineață și am vrea să ne dați o bucată de pîine sau cîțiva bani” – spune băiatul. Puștiul îmi amintește de „Pistruiatul”. Sigur, cu pistrui pe față, ochi limpezi, strălucitori, zîmbet larg, ademenitor. De asta am și scos, imediat, douăzeci de mii și i-am dat. „De-al cui ești, din Agăș? – l-am întrebat, căci cunosc multe familii din această parte a județului Bacău. Am fost de multe ori pe aici, am și scris articole de la IFET și nu numai de la IFET și am fost teribil de șocat atunci cînd, cu vreo trei ani în urmă, trecînd pe aici cu mașina am constatat că întreprinderea aceea, în care lucrau cîteva sute de oameni, era „pe terminate”, adevăr dureros ce mi-a atras atenția și pentru că pe acoperișul fabricii principale crescuse un… copac. „Pe mine mă cheamă Hodea Cristina” – mi-a spus fetița. „Pe mine mă cheamă Țîmpu Mihai” – a zis băiatul. Și, imediat, am înțeles că amîndoi sînt colegi de clasă, într-a șaptea, deși fata, cel puțin după înălțime, mi s-a părut mult mai mică. „Ceilalți doi care au urcat scările sînt frați” – mai spune băiatul. Nu i-am văzut pe cei doi frați, dar mă întristez nespus cînd aflu că acești copii sînt tocmai din Agăș. La început am crezut că n-am înțeles bine. Dar cînd mi-au repetat numele comunei și satului – Agăș – mi-am zis că viața e foarte tristă. Agăș era o comună prosperă. Nu mi-am închipuit că în acest an și în aceste zile de sfîrșit de an 2004 niște copilași pot să ajungă tocmai de acolo la Bacău – aproape 80 de kilometri – pentru a cerși un ban sau o bucățică de pîine. Numai disperarea te poate trimite atît de departe, lucru ce mi-a întărit convingerea cînd acești copilași frumoși și curat îmbrăcați mi-au spus că părinții lor știu că au plecat la Bacău, iar șoferul de pe autobuz nu le-a cerut bani de bilet. Da, e ceva foarte trist! E un timp pe care autorul acestei însemnări l-a trăit, dar cu aproape șase decenii în urmă cînd a fost nevoit să cerșească în cimitirul din Piatra Neamț pentru a nu muri de foame, un timp care – în ruptul capului – nu bănuiam că va mai veni… (Eugen VERMAN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!