HAI-HUI PRIN EUROPA

Civilizația la ea acasă

• „Parisul merită o… liturghie”… și chiar mai multe (1)

M. Cosmescu DELASABAR

Niciodată nu e prea tîrziu pentru a vizita Franța! De fiecare dată cînd o revezi e la fel de fascinantă și plină de mistere. Iată de ce, atunci cînd mi s-a ivit ocazia nu am pregetat să plec spre malurile Senei și valea Loarei, unde mă așteptau trăiri unice și, poate, irepetabile… Așa am început să visez la cele două săptămîni pe ruta: Paris – Tours – Nantes – Paris…
„Partir c’est mourir un peu”, glumea poetul Edmond Haraucourt în al său „Rondel al despărțirii”. Și tot el adăuga într-un vers mai jos: „C’est mourir a ce qu-on aime”. Ceea ce ne previne de un posibil sacrificiu final. Și se știe că nici o realizare măreață nu e posibilă fără sacrificii. După cum e posibilă și răsturnarea dictonului francez – precum ne asigura Topîrceanu într-una din „fabulele microscopice”: „Mourir c’est partir un peu” (A muri înseamnă a pleca puțin)…
în consecință, m-am pregătit și eu în așa fel încît să-l pot parafraza pe poetul francez, gîndind mai optimist: „Partir en France c’est merveilleux” (A pleca în Franța e minunat). Am revăzut mental lecturile mele din adolescență: „Istoriile ascultate la porțile legendei” ale lui V. Hugo, ca și dramele sau romanele sale, însoțindu-l pe Gavroche, copilul Parisului incendiar; sau participînd la aventurile și tribulațiile eroilor săi din „Les Miserables”, „Notre Dame de Paris”, sau din romanul „Anul ’93”. Mi-am reamintit și de cele 10 volume ale romanului „Les Mysteres de Paris”, de Eugen Sue, care m-a purtat într-o lume interlopă, denunțată, în aceeași vreme, și de Balzac, în ale sale „Scenes de la Vie Parisienne” din „Comedia umană”. Cît despre Alexandre Dumas -Tatăl „Mușchetarilor”, fusesem cucerit încă din coplărie, nu numai de aventurile exuberante ale eroilor săi, ci și de momentele importante ale istoriei și civilizației franceze de-a lungul veacurilor. Astfel, după ce am revăzut/reamintit Parisul cunoscut din cărți, trăiam sentimentul că la capătul călătoriei în Franța mă așteptau niște rude îndepărtate: de la legendarul Banu Mărăcine, strămoșul lui Ronsard, pînă la Panait Istrati, Constantin Brîncuși, George Enescu și George Apostu, care se odihnesc în acea capitală a Europei pe care au cucerit-o cu creațiile lor nemuritoare.
într-adevăr, avea dreptate Henric al IV-lea: „Paris vont bien une messe”, cuvinte rostite înainte de a cuceri regatul Franței. Valabil și pentru mine, care mă pregăteam să cuceresc Franța cu prilejul acestei călătorii… Astfel că într-o seară de iulie ne-am luat zborul (la propriu) eu, împreună cu soția, cu un avion charter Tarom spre Orașul-Lumină, și după cîteva ore am „picat” din cer într-un miez de noapte, întîmpinați de fulgerele unei averse ce venea dinspre Atlantic și de vameșii binevoitori ai aeroportului Le Bourget. Autocarul cu cei 33 de turiști români a fost preluat de ghidul francez, simpatica Elisabeth Carre, care ne-a instalat la hotelul „Foyer International Accueil de Paris”, de pe strada „Notre-Dame des Victoires”, unde am reținut alt gest de civilizație franceză; deși ghida noastră din țară susținea sus și tare că turiștii români au fost atenționați că vor fi găzduiți în hotel – băieții, separat de fete, chiar și în cazul celor căsătoriți, simpatica ghidă franceză a intervenit; „Mais non! Mais non! C’est un couple!” Și cele trei perechi din grupul de turiști au fost cazate în camere separate, chiar dacă eu și soția am fost repartizați într-o cameră cu opt paturi. Și primele patru nopți petrecute în Paris (Hotel FIAP)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!