Eugen VERMAN
…În „kilometrul cinci” – ăsta-i numele cartierului în care locuiesc – sînt foarte cunoscute străzi ca „Pandurului” sau „Micșunelelor” sau „Theodor Speranția” sau „Mugurelui”… Trec prin dreptul locuinței familiei Victor Ciornei – casă nouă, încă în construcție -, domnul Victor, moldovean de-al meu, din Fălticeni, e plecat la lucru, muncește pe o platformă de extracție a petrolului, în Dubai, cîștigă bine, o lună e plecat, o lună stă acasă, e un bărbat de 50 de ani, cu trăsături plăcute, amator de dialoguri „din care să am ce învăța”, de fiecare dată mă ascultă cu interes, deși nu întotdeauna ce-i spun merită atenție, casa o duce, de fapt, soția sa, doamna Viorica, asistentă medicală la Spitalul județean, dar și cu cabinet acasă, cabinet de fizio-terapie, doamna Viorica e un model de om, harnic și perseverent și onest, astăzi sînt și copiii acasă – Georgeta, elevă la Liceul de Artă, clasa de Pian, și Viorel, student la Institutul de Marină, însă cea mare, Ana, e plecată – o familie din multe altele din zonă…
Vizavi cu blocul meu e o casă, chiar pe colț, cu grădină de zarzavat în față și un cais falnic, încărcat cu roade, stăpînul, domnul Omer, am la 77 de ani, uscățiv dar viguros, mă întîmpină, ca de fiecare dată, cu zîmbetul larg și cu o strîngere de mînă și, tot ca de fiecare dată, îmi vorbește despre el – soția e plecată, acum, la fiica lor, căsătorită în Turcia – da, și anul acesta a scos ceva bani pe zarzavaturile vîndute în Piață, își va plăti, cu ei, impozitele și lemnele pentru la iarnă, e ceva, că din pensie n-ar putea… Ei, și nu ocolește să-mi amintească de drumul la Meca – „noi, turcii, avem cinci mari obligații: să credem în Dumnezeu, creatorul Lumii și în profetul Mohamed, apoi Namazul, adică cinci rugăciuni pe zi, apoi Ramazanul, postul de 30 de zile, apoi Zechiatul, altfel spus obligația de a da săracilor din avutul tău, apoi Hagi, adică Pelerinajul la Meca” -, de bucuriile pe care i le-a adus acest drum, și-mi mai zice să vin și să tăifăsuim la un ceai, lucru ce-l voi face, neapărat, în următoarele zile…
Acasă, în acest univers atît de liniștit și primitor și ospitalier în care locuiește familia fiicei mele, mă așteaptă, cu o sacoșă plină cu caise, un alt prieten, vecin, domnul Georgică Măcelaru. Doamne, ce om acest nea Georgică! Autodidact prin excelență, îmi spune, în loc de salut, că tocmai a terminat de citit Istoria Suediei, ce carte, domnule, ce oameni, ce istorie au suedezii ăștia…! Știu că nea Georgică a fost, în anii de dinainte de pensionare, șofer, dar a fost și fierar și a avut și alte meserii, patima lui, însă, de o viață, a fost și a rămas cititul. „Domnule, eu am terminat patru clase primare, la mine în sat – nu știu dacă ai auzit de comuna General Scărișoreanu – ca analfabet, domnule… Tata – Cristu Măcelaru – era un om tare aprig și sever, o bătea pe mama, sărmana, noi ne uitam, iarna, pe geam, cum o tîra, prin zăpadă, de păr, mult mai tîrziu i-am zis mamei, bre mamă, cum ai putut trăi cu omul acela, și mama mi-a spus că a trăit cu el ca să avem noi Mamă și că era un om cinstit, dar să revin, tata creștea cai, îl plimba toată ziua pe domnul învățător cu trăsura și așa m-a trecut patru clase, dragostea de citit o am de la bunica mea dinspre mamă, ea țesea, împletea și citea, și așa am prins dragostea de cărți, nu pot trăi fără să nu citesc zilnic, asta-i, nu aleg, citesc și cărți, citesc și presa, dintr-un ziar am aflat că pentru a-ți menține sănătatea trebuie s-o lași cu carnea, să te hrănești, o lună întreagă, cu rădăcinoase, am luat-o de bună și după o lună m-am trezit că tremur din toate bălămălile, m-a dus băiatul la medic, la Neurologie, unde mi-au zis că am boala Parkinson, bă, ia oprește, și a oprit la un magazin și am cumpărat mușchi de porc și o sticlă de vin roșu și acum nu mai am nici pe dracu’, dacă te potrivești ziarelor și doctorilor…”
Ăsta-i nea Georgică și ăștia sînt cîțiva dintre oamenii din Constanța, de la malul Mării…
…Zilele trec și mîine voi pleca acasă, la Bacău. Astăzi e o zi toridă, merg la plajă cu soția și copiii și intru în apa limpede, iar vălurelele îmi mîngîie picioarele. Privesc în depărtare, acolo unde albastrul Mării se unește cu albastrul Cerului. Asta îmi dă un sentiment de bucurie și de liniște. La capătul digului se văd bețele undițelor pescarilor. Mă bucur să-i știu acolo, cu gîndurile și nădejdile lor și, eventual, cu plasele pline cu pește… Sus, pe promontoriu, privesc, din nou, spre larg și-mi șoptesc să aud numai eu și prin mine Sfînta Apă a Vieții: „La revedere, Marea Neagră…! Ne vom reîntîlni, oare, și la anul…?
Lasă un răspuns