Noi, elevii de clasa a XII-a cred că am fost blestemați. Oare ce am făcut atît de rău încît să învățăm atît de mult? Mă uit la colegii mei, ca să nu mai spun de mine, și nu îmi vine să cred. În clasa a XI-a eram veseli, frumoși și mereu aranjați. Acum arătăm ca și cum am munci la cărăt butuci sau într-o mină. Fete, care în anii trecuți obișnuiau să se aranjeze, să fie cochete, acum îmbracă la nimereală o perche de blugi și un hanorac, ridică cu greu ghiozdanul în spinare și pornesc spre școală. De ce? Pentru că pe toți ne omoară învățatul. Și ca și cum nu ar fi de ajuns, mai trăim și sub un stres infernal, chinuiți zi de zi de întrebări de genul „Oare o să iau bacul? Dacă îmi pică vreun subiect ope care n-o să apuc să-l învăț? Oare cîți pe loc or să fie la admitere?”. Zi de zi ne punem aceleași întrebări și zi de zi profesorii și părinții ne amitesc că de cît de mult învățăm depinde viitorul nostru. Dar, oare, cît poate să suporte un om? Gîndiți-vă cum e ca, după șapte ore de școală, să te duci acasă, să mănînci ceva în grabă, apoi să o tai la pregătire, să te întorci acasă cu capul mare cît o zi de post și să te prindă ora unu-două noaptea încă învățînd, îngropat într-un morman de cărți. Nu e deloc amuzant. Am colegi care pe lîngă faptul că au pregătiri peste pregătiri, ajung acasă la ora opt seara și stau și învăță pînă pe la ora cinci. Dorm o oră și apoi vin din nou la școală. Ce fel de viață e asta?
Sau cum e ca după o săptămînă de teme, lucrări, exerciții și lecții, sîmbătă să te trezești la două noaptea, pentru că la trei ai tren spre București. Ce să faci la București? Bineînțeles, tot pregătire.
E adevărat că există și colegi care nu vor să urmeze o facultate, însă nici ei nu se lasă mai prejos cu tocitul pentru că, totuși, vor să termine liceul și să ia Bacalaureatul.
Între atîtea lucruri pentru care trebuie să te pregătești ajungi să nu îți mai dai seama nici pe unde calci sau cînd trece timpul. Tare am vrea măcar la școală să nu ne ducem, pentru că pe lîngă obiectele la care învățăm pentru Bac mai există și altele la care înveți de nevoie. De ce să îmi bat eu capul două ore cu o problemă la fizică, cînd eu nu o să mai aud de acest obiect în viața mea?
E greu, într-adevăr, și poate de aceea, atunci cînd mai scăpăm și noi la o petrecere sau la o seară în oraș, ni se pare că e cea mai marfă distracție din viața noastră. E ciudat însă, să vezi tot timpul în jur numai fețe obosite, cearcăne mari pînă la călcîie, cărți peste cărți, iar cînd te uiți să nu știi dacă să rîzi sau să plîngi. Da’ or să treacă și astea într-o bună zi. (Roxana ȘMIL)
Lasă un răspuns