INTERVIUL DE WEEK-END

„Am scris o carte despre pîine”
• Ovidiu Genaru – la 73 de ani

La aniversarea „colțuroasă” a 73 de ani (Mulți Ani înainte!), despre Ovidiu Genaru s-ar putea scrie tomuri întregi. în micul nostru spațiu, putem doar preciza un lucru: perfect conștient de valoarea sa și în același timp cu o modestie de călugăr, Ovidiu Genaru are o forță interioară cu care își cucerește imediat interlocutorii. Ceea ce îl validează și dincolo de cărțile sale drept un scriitor autentic, ceva atît de rar și luminos în lumea noastră.

Dan PERȘA

– Se punea, într-o vreme, des o întrebare: ați colaborat cu securitatea? Dumneavoastră, domnule Ovidiu Genaru, ce ați avut comun cu securitatea?
– în acest sens metaforic, trebuie să recunosc că am deținut rolul unui ofițer sub acoperire: am umblat cu șurubul, cu ironia, cu sarcasmul, cu exprimarea esopică, pitiatică, cu subtextul – am fost, ca zic așa, în literatură, un subversiv.
– V-ați intuit, cînd erați copil, destinul de scriitor?
– Niciodată nu m-am gîndit că aș putea deveni scriitor. Gîndul meu era spre altceva, am și făcut multe alte meserii, între care mai importantă pentru mine într-o vreme a fost cea de profesor de gimnastică. Prin anii cincizeci, înainte de bacalaureat, îmi doream să devin medic. Dar am fost atras, în mod deosebit, și de artele plastice. Uneori pasiunea aceasta îmi revine. Am pictat multe icoane pe sticlă, sute.
– Ce v-a atras spre scris,,de ce scrieți?
– Niciodată nu am avut timp să mă gîndesc cum scriu, de ce scriu. Mă gîndesc doar că sînt foarte legat de oamenii și locurile acestea din care nu am plecat niciodată mult timp, în afară de cei patru ani cît am stat în Parlament în perioada „romantică”, 92-96. După cei patru ani de navetă, în care am mers cu trenul vreo 40.000 de kilometri, cînd în sfîrșit am ajuns acasă, m-am dumirit că nu am ce căuta în politica românească.
– E o legătură specială cu oamenii și locurile Bacăului cea despre care vorbeați?
– Sînt foarte legat de orașul Bacău, de „măhălăile” lui, cum le numea Bacovia. Am trăit în mahala și multe cărți mi-au plecat din lumea aceea colorată.
– Sînteți receptat în primul rînd ca poet, dar ați scris și proză, și dramaturgie. De ce?
– Probabil mulți scriitori pățesc la fel. Cînd simțeam că am o anumită sterilitate în poezie, mă duceam spre proză, din proză mă duceam spre teatru. Dar nu am făcut numai cărți. Aveam perioade cînd puneam faianță acasă, pentru că mă pricep la o mulțime de lucruri. Pictura pe sticlă am luat-o chiar în serios și am avut o mică expoziție de grup la Paris, alta la New York. Am icoane din toată Europa, dar m-am lenevit, îmi pare rău, ar trebui să mai fac așa ceva.
– Pictați icoane pentru că sînteți credincios?
– Nu în sensul obișnuit al cuvîntului, dar am un Dumnezeu special al meu. Icoanele sînt un exercițiu de virtuozitate. Am un Dumnezeu al meu, de care nu fac paradă. Important e să fiu un om de treabă și cu bun-simț.

CASETA

– Ce atribute au cărțile cu adevărat valoroase?
– Una dintre cărțile importante pentru mine am scris-o în trei luni. Ceea ce contează la o carte nu este numărul de pagini, ci intensitatea trăirii cuprinsă în ea și, probabil, ceea ce ea comunică dincolo de cuvintele ce o alcătuiesc. Am mai scris o carte despre pîine. Este un subiect formidabil. E singura dintre cărțile mele la care mi-am făcut o bibliografie, iar această bibliografie e una răspîndită în mai toate cărțile existente, pentru că aproape nu există carte în care să nu apară cuvîntul „pîine”. Pîinea sacră, pîinea profană – un subiect formidabil. Am scris și o carte non-fictivă, despre un criminal. Am fost un an de zile în pușcărie și am vorbit cu acest om, care era condamnat la moarte. Criminalul nu tăiase nici măcar o găină în viața lui.
– Ce proprietăți dețineți după o viață dusă ca scriitor?
– Pe vremea cînd nu exista proprietate privată, singura mea proprietate a fost meseria de scriitor. Nu m-am agitat pentru apariția cărților mele niciodată, nici pentru traducerea lor, nu mi-am făcut relații cu tot dinadinsul. Cărțile au lucrat asupra celor care le-au citit fără nici o presiune din partea mea, niciodată. E nevoie de sportivitate și în literatură.nterioară cu care își cucerește imediat interlocutorii. Ceea ce îl valide

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!