În munte, primăvara se instalase atot-stăpînitoare. Vegetația zbucnise parcă de la sine, într-o explozie în lanț, îmbrăcînd totul în verde, culoarea anotimpului cuceritor. Verzi erau coroanele arborilor dominînd semeț crestele ce se-nșirau precum oștenii la oaste, pînă hăt, departe în zare, de nu le mai cuprindeai cu ochii; de-un verde crud erau și poienile în care viețuitoarele, fel-de-fel, ale pădurii, își dau întîlnire la șipotele cu apa precum cristalul și reci de-nghețau dinții pîn’ la rădăcină; verde-albăstrui era și aerul tare, cu miros de frunză veștedă, parfum inconfundabil macerat în retortele pădurii cu copaci ale căror vîrfuri sprijineau cerul. Chiar și orizontul, la ceas de trezire ori la soare-apune, bătea în verde-siniliu, punînd brîu de culoare globului roșu-învăpăiat al astrului luminii. Cu semeția lor unică, piscurile Moghiorușului dominau întreaga vale a Trotușului, mîngîind cu aceiași ochi ageri și calzi așezările din vale înșiruite precum mărgelele pe ață de-o parte și de cealaltă a muntelui.
Revenise, pentru a cîta oară, cine să mai știe, că nimeni nu ținuse socoteala, la ce bun?!, vremea reîmpăcării cu natura. Era în obiceiul locului ca vînătorii să urce la munte, în prima sîmbătă de mai, ca să petreacă. Fără puști și tolbe pentru capturi. Erau lăsate acasă, în cui, piese de panoplie. La ce să se-ncurce cu ele, că de, mai știi, l-apucă pe careva să sloboadă vreun foc și-ar fi păcat să tulbure frumusețea pură a naturii!
Au urcat, ca-n toți anii, doar cu potăile după ei, își meritau și acestea favorul pentru ce făcuseră prin toamnă și iarnă, cînd aportaseră vînat din belșug. Acum, toată lumea la petrecere! Oameni și prepelicari, să fi fost cu toții vreo cincizeci. Ceată numeroasă, înaintînd ca pe-o ață nevăzută, ce se pierdea în încolăcirile și zvîrcolirile potecilor ce-i apropiau tot mai mult de locul de popas. Adică acolo unde aveau să-și lepede mițoasele și mindirele spre a se oferi, fără nici un fel de opreliști, desfătărilor de-o zi și de-o noapte.
La Ciutura, poiană cu iarbă grasă și apă din belșug, stîna lui Caragață se instalase deja, cașul se-mplinea și se rotunjea precum roata carului, iar mieii se cam dădeau în cîrlani. Numa’ buni de tras în frigare și rumeniți deasupra jarului, de să zici că nu se poate! Da’ las’ că nici cu batalu’ nu-i de rușine! S-au înțeles repede cu baciul, erau clienți vechi, și-au plecat încărcați precum catîrii de povară: caș și urdă și doi batali rotunjori, de toată frumusețea. Celelalte le-aveau de jos, din sat: și mălai pentru mămăligă, și mirodenii, și ceapă verde, usturoi… Treabă oablă, nu joacă! Dacă-i bal, bal să fie, păi nu așa! Nu mai zic de „două lacrimi” cu tărie și vinișor de poamă rară! S-au tot dus, pîn’au ajuns sub o curmătură străjuind o poiană ca un amfiteatru. La Frumoasa. De ce-i spuseseră așa, n-ar fi putut să te lămurească. Era destul că le plăcuse cum sună. Le mai trebuia altceva? Chiar așa!
Tabăra și-au așezat-o într-o clipită. Tainul sub creasta stîncii, butelcile în izvor. Focul, la mijloc. Ce mare știință! Și s-au apucat de treabă, nu înainte de a-și „face curaj” cu niscai gălbioară de prună. Așa, de-un damf ! S-au înțeles din priviri: haiducește? Haiducește, cum altfel! Imediat, lopețile, purtate de mîini zdravene și meștere, au început să muște iarbă și pămînt, închipuind două vetre adînci cam de-un metru și mai bine și lungi cît să-ncapă în voie cîrlanii. In ăst’ timp, alți gealați, cu cosoarele la gîtlejurile bietelor mioare, „le-au pus cravatele”, amuțindu-le pentru vecie. Victime fără vină, da’ ce să-i faci! Apoi, cu mișcări agere, le-au despicat burțile numa’ atît cît să le poată umbla în pîntece. Le-au golit de toate alea, de mațe, dar și de sînge, de inimă, ficat, rinichi, bojogi, pe care le-au clătit în apă curată de izvor. Cu cîrpe albe precum neaua, din țesătură aspră de cînepă, au șters găvanele burdihanelor, după care le-au înapoiat măruntaiele presărînd, peste ele, mujdeiul de usturoi și zeama de cimbru și busuioc, piperul sfărîmat, sarea și cîte-o butelcă de rozaliu. Să se pătrundă în suc propriu. Apoi, blănile împreunate cu sfoară tare trecută prin găvanele acelor de ei meșterite și gata, la cuptor! Adică în gropile în care jarul încinsese deja pămîntul ș-acum pălea pe buza lor. Ca într-un ritual păgîn, transmis nouă prin cine știe ce mistere, așază cei doi batali în blănile lor pe paturile fierbinți ale vetrelor, le-acoperă cu pămînt pe care-l bătucesc spre a nu lăsa loc căldurii să transpire spre suprafață, și începe așteptarea. Nu pierd timpul. Fac pregătirea cu zeamă tare, ce-i arde pe gîtlej, parfum de prună, dar nici că se lasă. Inghit cu poftă bucăți mari de urdă și caș proaspăt, dulce ca laptele de la țîța mamei! Fără fezandarea asta, rîgîie unul, n-are așternut friptura. Poți să zici că nu-i așa? Trece-o oră. E p-aproape, decretează altul, e recunoscut de expert, lingîndu-și buzele a poftă. Vezi să nu lepezi, mă, Agarici, că după balele care te-au năpădit nici tu nu mai ai mult, îl provoacă un cetaș.Toți privesc fix spre cocoașele de pămînt sub care se coc minunile. Poc! Poc! Două bubuituri, însoțite de erupții de țărînă fierbinte, anunță că friptura-i gata. Lopețile intră din nou în acțiune, parcă ceva mai sprintene acum, azvîrlind harnice și cu spor copertinele gropilor, atente să nu strice trupurile cîrlanilor copți în blana lor. Și iată-i apărînd, cu lîna arsă și pielea rumenită. Ii scot cu grijă, ca pe sfintele moaște, să nu se strice, și-i așază pe niște tablale de lemn tocma’ pentru așa ceva pregătite. Blana li se desface de pe trupuri fără nici o împotrivire, carnea apare, roză și împurpurată de vatră, aromind a mirodenii și atrăgătoare ca o fată mare în noaptea nunții. Crimă, nu altceva! Doar nu spune, fiindcă n-are gură, deși-i pentru gură: ia-mă, ce mai aștepți! Măruntaiele s-au rumenit, și ele, precum merele roșii toamna tîrziu. Carnea se desprinde șuvițe-șuvițe de pe coaste, care nici ele nu-s lăsate deoparte, fac parte din ospăț. Din ospățul cîinilor, că la gurile oamenilor se bat toți dracii iadului. Așa ceva nici să mai existe! Batal fript haiducește. Minunea-minunilor, stropită din belșug, ori fără măsură, cu galbenă și busuioacă de prin părțile Tîrnavelor. Viață, ăsta e numele Tău! Batalii dispar de parcă nici n-ar fi fost! Prohodul li-l cîntă un acordeonist pe ritm de „…altă-dată, altă-dată/ O s-o facem și mai lată”, acompaniat de voci ale căror registre nu țin cont de canoanele muzicii. Dar ce contează asta! Distracție să fie! Și este!
Mai tîrziu, înspre zori, își dreg gustul cu cîte-o „gargară” și se dedau desfătării somnului. Spre asfințit își scutură mahmureala dulce și o iau la pas spre ogeacurile din vale, purtîndu-și prea-plinul pe potecile de piatră, căptușite cu iarbă moale, ale muntelui. Chipurile par a le spune: iaca, am făcut-o și p-asta! Da’ parcă prea repede s-a dus! Om lua-o, la anu’, de la capăt! A naibii născoceală și batalul haiducesc! Păi, nu?! (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns