De cînd se știa făcînd umbră ăstui tărîm, Ghiocel a’ lu’ Micșulea își petrecea vremea hălăduind prin munți. Deschisese ochii spre lumina soarelui, undeva, într-un țarc de oi cocoțat pe-o coamă de stîncă îmbrăcată de poieni cu ierburi grase privegheate de flori firave, dar cu miroasne de parfum îmbătător. Așezările omenești erau hăt, tocmai la marginile orizontului, rar venea cîte un zvon și spre ei amintindu-le că acolo, departe, există o lume care nu prea e și a lor. Munții Tazlăului își semețeau trupurile puternice spre alcătuirile din vale, dominîndu-le cu masivitatea lor. Aici crescuse și se înălțase Ghiocel, printre ciobani și mioare și cîinii stînei, învățîndu-le limba și năravurile. In satul străjuit de zăpoarele Bolătăului cobora doar toamna tîrziu, cu turma și abia își stăpînea neastîmpărul pînă primăvara devreme, cînd lua calea întoarsă spre pășunile ce-l îmbiau cu verdele lor crud și cald.
Nu prea simțea, totuși, chemarea spre viața de stînă, i se părea monotonă și curgînd între maluri mult prea strîmte pentru dorul lui de lărgime. Așa că, după ce s-a văzut cu oastea încheiată și patalamaua de patru clase la chimir, și-a împlinit dorința: mă fac paznic de vînătoare. I-a uimit pe cei de la stăpînire cu cunoștințele lui despre jivinele pădurii, metode de vînat, capcane, scule și ustensile, despre braconieri și alte lucruri asemenea. Ba, unul, ce părea a fi mai mare peste ceilalți, l-a și numit „dom’ doctor”. Așa i-a tămas porecla ce a zburat peste creste și văi și poate mai plutește și astăzi dacă nu s-o fi rătăcit prin cine știe ce coclauri!.
Dom’ doctor și-a intrat serios în rol, îl întîlneai taman acolo unde nici gîndeai c-ar putea fi. Băiat bun, dar aspru la mînie. Te-nvăța unde-i vînatul și cum să-i iei urma, da’ nici c-avea milă de cel pe care-l prindea cu mîța în căciulă, braconînd. Parcă și lighioanele îi prinseseră respectul, de se abăteau din calea lui ca și cum nici n-ar fi fost. Serile își încropea culcuș din ierburi moi, la tulpina vreunui brad, priveghindu-și focul cu-n ochi treaz, în timp ce cu celălalt ațipea. Nu-l puteai lua pe nepregătite, avea simțurile ascuțite și treze ca ale unui mecanism de mare precizie.
Ca tot omu’ cu hambiț, avea și Ghiocel a’ lu’ Micșulea un ce pe inimă, da’ nici că-l ducea mintea cum să se lepede de el. Povestea era mai veche, de pe cînd se-nfiripa flăcăul cu tulei de mustețe stîrnite pe deasupra buzei de sub nasul ascuțit precum un cioc de vultur. Intr-o noapte cu luna înghițită de vîrcolaci, dase ursul la stînă. O namilă cît cerul, de nici că se mai termina! Și parșivă, pe semne că se nărăvise în asemenea isprăvi și devenise expertă. Călca pe vîrful labelor, să nu iște vreun zgomot, nu mormăia, nu fornăia. S-apropia tiptil de padoc, dinspre partea opusă vîntului, de nu-l simțea nici potaie, nici om. Da cu laba o singură dată, da’ bine, de-i stingea piuitul bietei mioare, după care o înșfăca cu labele de dinainte și, făcînd cale-ntoarsă, dispărea în hățișuri spre a-și devora prada. De cîteva ori în vara cu pricina s-antîmplat isprava, de-i picurase în inima flăcăiandrului multă vrăjmășie. Era singurul de la tîrlă care știa de năravul lui Moș Martin, nu suflase o vorbă baciului și nici celorlalți fîrtați. Voia musai să-i vină el de hac dihaniei ce se obrăznicise peste poate și abia apoi să se laude cum și ce fel.
De la o vreme ursoaica da semne cum că știa că-i privegheată de ochi curioși și ageri, dar își vedea de pradă. Turma, mare, un cap lipsă nu se simțea, și nici urme nu lăsa. Atunci la ce să stîrnească flăcăul pricini de mînie?
Cînd s-a văzut stăpîn peste coclauri și cu mîndrețe de pușcă la umăr, și-a spus că-i timpul să-ncheie socotelile. O vară întreagă i-a adulmecat urmele prin locuri necălcate de picior de om, prin văgăuni de pustie și coaste de stîncă. Iși luase tovarăș de umblet un dulău lățos, să aibe cu cine scormoni în hățișuri și prin văile fără de fund. I-au dat, în sfîrșit, de urmă. De fapt, a venit el, ursul, spre ei. Tocmai se pregăteau să-și înjghebe tabăra de peste noapte într-o poiană ascunsă sub un pinten de stîncă. Uriașul, proiectat pe orizontul negru vrîstat de razele unei luni pline, părea aproape de să-l atingi cu mîna. Era chiar deasupra lor, îi privea curios și întrebător, de unde-l știu pe june, ce caută el aici? Dacă s-ar fi prăvălit peste ei, ar fi fost ultima îmbrățișare, poate a morții, pentru Ghiocel. N-a făcut-o! S-antors cu spatele, parcă a dispreț și, cu pași neauziți, a dispărut în smoala nopții. Hăitașul, cu inima oprită-n piept, de spaimă?, de surpriză?, nici n-a mai apucat să-ntindă mîna spre pușca de vînătoare ce hodinea, stingheră, la cîțiva pași mai încolo.
Aveau să se reîntîlnească a doua noapte; și următoarea; mai multe. Tot în locuri diferite. Se urmăreau. Se provocau. Ursul, de un calm maiestuos. Dom’ doctor, tot mai agitat, fierbînd în neputința lui. Se lipise de armă precum lichenul de copac. N-o lepăda nici în clipele scurt de-adormire. Apucase, de vreo cîteva ori, să-l prindă în cătare. Cînd s-apese pe cocoașe, dihania îi da cu flit, dispărînd ca și cînd nici n-ar fi fost prin preajmă. Se confruntau inteligența animalului cu ambiția și orgoliul rănit ale vînătorului. Cu neputința lui. Unde se vor sfîrși toate astea? Într-un tîrziu, cînd omul părea să-și fi pierdut răbdarea, întîmplarea i-a servit animalul pe tavă, într-o invitație fără replică: iată-mă, sînt al tău, fă ce vrei cu mine, dacă poți! Ce miracol se produsese, niciodată n-a aflat Ghiocel. Al meu ești!, a exclamat printre buzele strînse, și a dat să apese pe trăgaci. Ceva, ce anume, n-ar putea spune, i-a slăbit strînsoarea mîinilor pe armă, iar degetele i s-au muiat cu totul. Arma i-a coborît cu țevile spre pămînt. Prea ar fi fost o luptă inegală, nedreaptă! Așa cum stătea proiectat pe buza stîncii, ursul prea o făptură desprinsă din povești, impunea respect și admirație. S-au privit îndelung, fără a reuși să-și pătrundă, unul-altuia, în luminile ochilor. Doar în inimi. A fost să le fie împăcarea. Nerostită, dar reciproc acceptată. De-atunci, nu li s-au mai încrucișat drumurile. Om și animal ajunseseră la adevărul etern, al armoniei. (Mihai Buznea)
Lasă un răspuns