După o zi întreagă de umblet hai-hui printre limanurile Deltei, șalupa i-a basculat pe unul din malurile Caraormanului, pentru popasul de noapte. Ziua încă nu se-ndura să plece la culcare, seara încă sta să vină, așa că au pornit-o spre satul din apropiere, ale cărui ogeacuri scuipau caiere de fum negru-vîrtos, cu mirosuri grele, înțepătoare, semn că focurile din vetrele de lut nu erau ațîțate din lemn uscat și curat, ci din balegă de cal și vită, nezvîntată de soarele tot mai anemic al toamnei. Da’ asta parc-avea v-o importanță! Ei erau atenți la cu totul altceva, așa că atunci cînd au zărit prispa cu mesele ei de brad și ușa larg deschisă, parc-a invitație la popas pentru oricine dorea să-i pășească pragul, ochii li s-au veselit de bucuria promisiunilor.
Aici l-au aflat, lăfăindu-și pe-un taburel șchiop trupul subțiratec, c-o stacană de drojdie dinainte-i și rîzînd cu gura-i știrbă, căscată pînă la urechile-i clăpăuge. Lipovanii din jurul lui, care în picere, care șezînd turcește, îl priveau ca pe moaștele sfîntului Dimitrie, neștiind ce să creadă despre arătarea asta ciudată ce parcă tocmai coborîse din cer și care, odată ajunsă pe țărîna satului, s-a pornit a melița într-una îndrugînd verzi și uscate, într-o limbă aproape de neînțeles, da’ altfel zglobioară și dulce la ascultat. Noii-veniți n-au avut nevoie să se zgaibe la el prea mult, l-au recunoscut pe dat’, dintr-o singură privire, era chiar el, Baronul, mascota de pe malurile Timișului, regele mincinoșilor și ortacul lor de petreceri pe munte, tovarășul de vînătoare și popasuri, clovnul orelor de trîndăvie sub cetini de brad și streșini de stîncă. Da’ ce căta acum, aici, cum de-ajunsese tocmai în pustietățile astea lichide, bîntuite de oameni aparte, parcă ieșiți direct din apele fluviului, aspri la chip și la vorbă, cu mîini cît lopețile lotcilor, neștiind parcă a zîmbi, ci doar a mormăi în bărbile sure, altminteri cuminți ca niște cerbi lopătari la păscut și calzi la inimă precum pîinea atunci scoasă din cuptor?! Baronul i-a zărit intrînd, da’ s-a prefăcut că nu-i vede, înșirîndu-și mai departe năzdrăvăniile, scorneli de minciuni sfruntate, meșteșugite și spuse-n așa chip de-ai fi jurat că-s adevărate! …Și cum vă spusei – glăsuia scoverga cu chip de om; m-azvîrl în apă să mă răcoresc, că era o arșiță de te tăia la lingurică, se usca și sufletul din tine, nu alta! Eram pe petecul acela de plajă, știți care, nu, de la Sulina, acolo voisem să-mi petrec cîteva zile. Plonjez, care-va-să-zică, dau voinicește din chibritele astea de mîini ca să nu mă-npingă-n mare curenții fluviului fiindcă na, ce te faci de te vezi deodat’ în hăul ăla fără de sfîrșit, mă țin eu cum-necum pe poziție în timp ce lunec la vale, cînd deodat’ simt că parcă-s sorbit ca-ntr-o pîlnie, mă-nvîrt ca un titirez și cobor, și cobor de nu mai am aer! Hait’, băiete, mai apucă să-mi treacă prin bibilica asta pe care mi-o vedeți pe umeri, pîn-aci ți-a fost, cred că fo sirenă mă răpește pentru ea ori pentru a mă oferi, în chip de ofrandă pămîntească, zeului Neptun. Aș da eu cu niscai apă pe față, ca să mă dezmeticesc, da’ titirezul vîîîj…vîîîj, îmi ține mînurile lipite de trup. Îmi amintesc, așa treaz-amețit cum eram, de poveștile cu palate din funduri de mare, cu sirene și muzică și distracție și-mi zic că n-are ce să-mi fie chiar rău. Că doar am avut parte de-atîtea plăceri și pe tărîmul ista, n-are ce să-mi strice o schimbare de decor. Îmi revin din visul ce pusese stăpînire peste mintea mea tot mai tulbure abia atunci cînd simt o îmbîrligătură de otgoane ce mă strîng ca pe hoții de cai, mă ridică în aer spre a mă zvîrli, apoi, pe ceva tare, cu zgomot de tablă. O punte de vapor?! Vă-nchipuiți că nu mi-a fost deloc moale! Capul îmi vîjîie ca dup-un chef pe cinste, gura mi-e sărată ocnă de la apa mării din care înghițisem din belșug, dau să mă sprijin în coate ca să-mi văd mai bine ‘otelul unde tocmai aterizasem, cînd de undeva, de deasupra mea, aud o voce: ce mai e și cu arătarea asta, n-am nevoie de așa ceva, aruncați-l la pești! Zis și făcut! Sprinteni a’ naibii mateloții ăștia! N-apuc să trag de dușcă măcar un degetar de rom, cînd mă văd zburînd din nou, da’ în sens invers. Rostogolindu-mă prin aer, îmi dau seama că din marinar de apă dulce devin acuș-acuș un bătrîn lup de mare. Ceea ce se și-ntîmplă atunci cînd fac gaură, cu trupu’ ăsta al meu, în hăul lichid. Pleosc! Iar copaia pescărească o ia frumușel la vale, ori poate la deal, cin-să știe, că doar n-aveam busola la mine, chiuind răgușit din sirenă. Făcea a salut, nu a „om la apă!” Bai-bai, pare a mugi, ai grijă! Am eu, cum să n-am, da’ cum?! Îmi plîng soarta cu lacrămi amare, pe care mi le soarbe marea. Pîn-aci ți-a fost, baroane! Mi-aș da bucuros titlul de noblețe, și pălăria pe d-asupra, să mă văd iară pe plajă, dar cui, că nu văd nici un amator prin preajmă! Ba stai, tocmai a apărut unul! O spinare alburiu-verzuie, cam la vreun metru juma’ lungime, îmi dă tîrcoale, ș-un bot larg căscat, plin de dinți ascuțiți, clămpăne pă lîngă urechile mele. Nesuferită muzică, ce mă bagă-n draci! A-ha, cred că ăsta-i marșul funebru compus special în onoarea mea, gîndesc, și dau s-alung arătarea gîdilînd-o sub gușă. Ți-ai găsit să rîdă! Constat că nu-i înzestrată cu simțul umorului. Clămpăne mai departe. Dau să fac stînga-mprejur, da’ puterile nu m-ajută, în vreme ce dihania ce se vrea a-mi fi călău se lipește strîns de mine, ca-ntr-o-mbrățișare tandră, dar cu gînduri nerușinate. Amețit, gîndesc totuși: oare ce fel de dihanie ar putea să iasă dintr-o asemenea împerechere năstrușnică? Și mă zbucnește rîsul. Surprinsă, namila de rechin cască botul și mai larg, desfăcîndu-se de mine. Caută loc de manevră spre a mă-nhăța. Da’ acu’ n-o mai las eu! Întind mîinele-amîndouă și mă prind de-un colț al urîtaniei. Cu una. Pe cealaltă o-ndoi și i-o proptesc ca p-o pană între fălci, ca să nu mă poată înșfăca. Apoi mă rostogolesc pîn’ aer ca un acrobat de la circ și aterizez pe gîtul cetaceului. N-am șa, da’ merge și așa! Îl împung în coaste, de fapt în burta-i moale, cu tocurile cismelor, altele, că astea pe care mi le vedeți în picere sînt făcute din pielea lui, mai am o pereche p-acasă, namila devine blîndă ca un mielușel, o atinsesem în punctul sensibil, sînt călare pe situație și hai – dîgî-dîg, dîgî-dîg, o-ntorc spre malul unde credeam eu c-ar fi Sulina. Și nu mă-nșel. În cale mă-ntîlnesc cu lotci de pescari care, la așa vedenii, își fac cruci mari și-și scuipă-n sîn. Acu’, ce-i drept nu-i cu păcat, unde s-a mai văzut ca un vînător să mîie, din copite, dit-a-mai rechinul și’nc-acolo unde vrea el! Ajung la mal, v-o cîțiva pierde-vară ca și mine se zgîiesc la așa arătări cu ochii cît cepele. Iau o voltă largă, precum ar fi făcut-o un corăbier-maestru și acostez la ponton lîngă pasagerul ce tocmai ancorase, venind de la Galați. După o clipă de muțenie, de s-auzeau și peștii cum înoată-n mare, mă ia pă sus o furtună de rîsete și aplauze. Aproape că mă saltă din apă, da’ nici că-mi slobod captura. Mă țin scai de ea! Ce să vă mai zic acu’, mă oameni! Uluită de-așa-ntîmplare, ce nu se mai pomenise prin aste locuri, căpitănia portului mi-a lăsat plocon peștele-rechin, că tot n-o costase nimica! Iară eu mi-am luat frumușel animalul, care-ntre timp sucombase de inimă rea, că i-am găsit beșica plesnită-n el, i-am jupuit pielea din care mi-am făcut ciuboțele, iar colții i-am lustruit și înșirat pe ață tare, pescărească, pe care i-am dăruit, drept salbă, ibovnicei. E, ce credeți de-așa-ntîmplare, voi, care vă bălăciți d-o viață-n balta asta puturoasă și vin eu să vă iau caimacu’l?
Tac oamenii! Ce să zică? Parcă cineva le-a luat graiul! Că așa bazaconii nici că se poate să ecziste. Da’ parcă poți să știi?!
Hoinarii-ciraci coborîți tocmai din munți la hălăduială prin coclaurile deltei își fac semne cu coatele, abia ținîndu-se să nu-i cutremure rîsul. Cer și ei cîte-o drojdie să ciocnească cu lipovanii. In ăst’ timp s-a lăsat și întunericul, iar din ceaunurile pîntecoase gospodinele tocmai au răsturnat ciorba de pește și mămăligile cît roata pasagerului mînat de zbaturi. Pornesc, cu toții, spre ospăț, neuitînd clondirele cu „apă tare” pentru neveste. Că doar au și ele dreptu’ la o gargară! Baronu’ e-n frunte. Ce măscări le-o mai fi turnat, cine să le știe! Le-om afla și noi cu alte ocazii…(Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns