Dan POPA
Vă promiteam acum un an c-am să repovestesc istoria cu brutarul și matematicianul. O poveste valabilă și în zilele noastre.
Se povestește că era război, pîinea era vîndută pe bază de cartelă și un brutar pus pe căpătuială se ținea de furtișag micșorînd, puțintel, greutatea fiecărei pîini. I-a venit de hac un profesor, înarmat cu un banal cîntar. Iată cum:
În fiecare zi, profesorul punea pîinea pe cîntar și-o cîntărea cu mare grijă. Gramajul îl trecea într-un tabel, în care avea cîte-o colană din cinci în cinci grame. Pasămite pentru pîinile între 400 și 405 grame avea o coloană, pentru cele între 405 și 410 de grame alta și așa mai departe, pînă pe la 500 de grame. Pîinile ar fi trebuit să aibă, în conformitate cu rația de pe cartelă, spune povestea, 450 de grame.
Pe măsură ce trecea pîinile în tabel, unele dintre coloane, în care se nimereau tot mai des greutățile pîinilor deveneau din ce în ce mai lungi. Pîinile cu cea mai frecventă greutate formau coloana cea mai lungă, apoi, imediat, vecine cu ea erau două coloane ceva mai scurte și așa mai departe. Pe ansamblu, lungimile coloanelor prefigurau secțiunea unui clopot. Un clopot celebru, deoarece matematica teoretică, mai exact teoria probabilității menționează această curbă a repartiției sub denumirea de „Clopotul lui Gauss”. Interesant este că acest clopot nu se înalță oricum, partea lui din centru corespunde chiar greutății medii a pîinilor (de altfel, sînt și cele mai multe). Trasînd curba, matematicianul a remarcat că avea în față o curbă în formă de clopot, dar deplasată. Deși existau și pîini cu greutate de circa 450 de grame, clopotul era mutat cu totul spre STÎNGA, spre greutățile mici. În concluzie, brutarul fabrica pîinile după un procedeu care viza altă greutate, ceva mai mică. Așa că l-a avertizat că e prins cu ocaua mică. În fața tabelului și a explicațiilor, brutarul a hotărît să rezolve problema clientului „cusurgiu”, în felul său. Adică să-i pună deoparte matematicianului numai pîini mai mari de 450 de grame. Profesorul l-a prins și a doua oară. Trasînd exact la fel, încă o dată, graficul, a obținut nu un clopot complet, ci doar o bucată din partea dreaptă a unui clopot. Practic, era partea dreaptă din același clopot. Ceea ce dovedea că brutarul rămăsese necinstit, vindea pîinea tot cu lipsă la cîntar, dar selecționa pentru profesor doar pîinile mai mari. Povestea nu ne spune unde a fost brutarul reclamat a doua oară și ce pedeapsă a primit.
Despre metoda folosită, ce mai putem adăuga: Metoda este infailibilă. Dacă brutarul face pîinea conform unui standard unic, curba în formă de clopot apare întotdeauna. Iar mijlocul ei indică greutatea medie.
E posibil să nu apară? – vor întreba unii. Da! Atunci cînd brutarul face pîinile de două feluri, unele mici pentru majoritatea clienților și altele mai mari, pentru cei ce vin la control. Se mai pot imagina și alte cazuri, dar toate dovedesc necinstea brutarului. Toate diferă de cazul corectitudinii, cînd brutarul face pîinea după standard și o vinde toată pe ușa din față, clienților egali în drepturi, plătitori ai aceluiași preț pe bucată.
Am ascultat cîndva mirat povestea. Era incredibilă. Dar m-am hotărît s-o verific. Așa că, de anul trecut, cam de la data articolului în care promiteam această poveste am luat periodic pîinea de la brutăria din piață și am cîntărit-o la cîntarul cumpărătorului, aflat după colț, la doi pași de ușa ei, chiar în fața sediului administrației pieții. Majoritatea pîinilor negre de 450 de grame se încăpățînau să aibă mai puțin de 450 de grame. Să fie vreo întîmplare? Apoi am început să trec greutățile pîinii într-un tabel. De cîte ori întîlneam pîini foarte mici (cam 410-415-420 de grame) le prezentam vînzătoarei cu cererea să mi le schimbe. Obțineam în schimb o nouă pîine, deci ocazia unei noi măsurători. Am obținut în final un tabel cu două clopote, cu două vîrfuri, unul cu valori mici grupate undeva în josul scării de greutăți (cam în jurul a 410-420 de grame) altul undeva departe, peste 460-470 de grame, corespunzător pîinilor cerute special, în locul celor mici. Amuzant era și faptul că vînzătoarea le putea alege pe cele mari dintr-o privire sau simplu, luîndu-le în mînă fără cîntar. Deci simțea ce se petrece. Concluzia o trageți dumneavoastră.
În final, jocul de-a cîntăritul pîinii a plictisit și vînzătoarea (care acum, dacă returnez pîinea îmi dă imediat banii înapoi) și pe mine însumi. Cumpăr acum pîine de la alt magazin. Între timp, brutăria s-a modernizat, are galantare noi, zugrăveală nouă, și vînzătoare în ținută profesională. Pe scurt, se vede c-a fost renovată. Dar unde-i vopsit gardul … înăuntru … pîinile se fac la fel, și tare mi-e teamă că cele 10% procente din gramaj însumate pentru miile de pîini vîndute zilnic în zecile de săptămîni ale anului fac mult mai mult decît o brutărie renovată. O pîine de 5500 lei x 10% x 52 săptămîni x 6 zile x 1000 de pîini pe zi fac un modest total de 171.600.000 lei. O sută șaptezeci și unu de milioane, calculate la o vînzare de 1000 de pîini pe zi și 10% lipsă. Bani economisiți prin „ciuguleală” din pîinea dumneavoastră zilnică. (Calculați și pentru alte valori!)
Ne întrebăm în aceste condiții ce face protecția consumatorului? Nu le pune nimeni pîinile pe cîntar brutarilor ? Nuuu ? Atunci puneți-le dumneavoastră ! Că tot e cîntarul cumpărătorului în drum. Iar noi așteptăm tabelele la redacție.
Lasă un răspuns