Istoria romanțată

Tsunami la Bacău?

5 noiembrie 1952, ora 4 dimineața. Nava sovietică „Nava” era la ancoră în insula Paramușir, din Kamceatka. De cart se află marinarul Igor Kazusov. Acesta remarcă faptul că „într-o stare de acalmie totală, nivelul mării a început să scadă încît au apărut stînci, recifuri și vechi epave de nave care în mod normal se găseau sub nivelul mării. în semi-întunericul posomorît s-a auzit un vuiet răsunător, amintind de zgomotul care însoțește trecerea unui tren rapid. Deodată, dintr-o parte a oceanului, dinspre a doua strîmtoare a Insulelor Kurile, s-a năpustit un val uriaș de înălțimea unui bloc cu 5 etaje, a cărui creastă înspumată avea o fosforescență verde. Valul a lovit cea mai nordică insulă a arhipelagului Kurile, rostogolindu-se în depresiunile dintre înălțimile care înconjoară insula, a smuls cheiul portului pescăresc și clădirile de pe mal, a răsturnat macaralele, a smuls stîlpii cu cabluri electrice și copacii. A azvîrlit pe coastă cutere și șalupe. Apoi, apa s-a retras formînd un vîrtej uriaș în care se răsuceau sfărîmături, oameni, animale, care au fost duse în marea Ohotsk. Peste jumătate de oră a venit al doilea val, mai înalt decît primul, și peste altă jumătate de oră, al treilea.
După ce și ultimul val s-a retras, imaginea dezastrului era îngrozitoare. Dar, cu 215 ani în urmă, „în aceeași zonă, aproape în aceeași lună și aproape în aceeași perioadă a zilei” avusese loc un cataclism asemănător, descris în amănunt de călătorul rus Krașeminkov în cartea sa „Descrierea Kamceatkăi”. O poveste înfricoșătoare o aflăm de la proprietarul goeletei „Adry”, Howard Ulrich. în 1883, vasul era ancorat în Alaska, între Capul Spencer și Golful Iakutat. El și fiul său pescuiseră și dormeau duși în cușete. Deodată, o izbitură puternică i-a aruncat jos pe cei doi. Marea părea că s-a răzvrătit brusc. Un bubuit extraordinar, cu un ecou înzecit, s-a reverberat prin golf. O priveliște fantastică i-a uluit pe tată și fiu: dintr-un ghețar s-a desprins un bloc uriaș și la început încet, apoi din ce în ce mai repede, s-a rostogolit în mare. La cădere, în jurul blocului de gheață apa a sărit pînă la 500 de metri înălțime (!!!) spălînd la propriu arborii de pe pantele stîncilor. Valul format a smuls ancora, a luat goeleta pe coama sa zbuciumată, a trecut-o peste insula Kenotofia și a aruncat-o în alt golf. Valuri celebre s-au produs și în anul 1954, cînd o experiență nucleară în zona atolului Bikini a provocat un val de 60 metri înălțime la distanța de 500 de metri de epicentru și care mai avea, după alți 1,5 metri, o înălțime de 15 metri. într-o dimineață de martie 1973, de pe motonava sovietică „N.Karamazin”, ce naviga în zona Kurilelor de Nord, s-a receptat următoarea radiogramă de alarmă: „Ne ajung din urmă niște valuri de cinci metri, nava la benzi 30-40 grade, căpitan Djidjevadze”.
A fost tsunami și la Bacău?
Cele două ideograme japoneze „tsu” și „name” au semnificația sa de „val mare”. Firește, tsunami n-a existat în zona Bacăului. Totuși, lucruri îngrozitoare s-au întîmplat. Acum 2000 de ani clima europeană era apropiată de cea de azi. între anii 750 – 1200 în întreaga Europă are loc o retragere a ghețarilor, însă după 1350 aceștia revin și chiar avansează. La 1400 se consemnează cea mai scăzută temperatură din ultimii 12.000 de ani, nici primăvara, nici vara neputîndu-se ara!!! După 1560 are loc un recul al ghețurilor, urmează o „pauză” între 1680 – 1740, după care are loc „mica glaciațiune” pînă în 1860, cînd clima se încălzește. La schimbările geologice au contribuit din plin și cutremurele care au ridicat sau coborît solul și au mutat cursul unor ape.
Cel mai mare cutremur înregistrat în România, la 26 octombrie 1802, a fost de 7,8 – 7,9 magnitudine. Dar, înaintea lui au fost altele la fel de puternice. Legendele românești amintesc de astfel de cataclisme. O descriere făcută într-o psaltire slavo-română face să se zbîrlească părul pe cap: „Cînd au îmblat văleatu 1738, s-au cutremurat pămîntul în luna lui maiu în 31 de zile, amiaza, foarte tare, și s-au dus spre răsărit și iar s-au întors îndărăpt și pomii se clătinau ca de vînt, și au prăpădit case și au făcut pămîntul mare huet și miercuri se cutremură”. Dimitrie Cantemir arăta în „Descrierea Moldovei” că și „Bacăul, un tîrg într-o insulă a rîului Bistrița, vestit prin bogăția poamelor și produselor sale” a resimțit efectele acestei dezlănțuiri a naturii. A avut dreptate domnitorul – cărturar? A avut! în urmă cu trei sute de ani, Bacăul era așezat într-o insulă înconjurat de apele Bistriței și a Negelului. Lunca Bistriței se întindea, chiar pînă la începutul secolului XX, spre centrul așezării. Ca urmare a încălzirii vremii, debitul Bistriței devenise mare. Cronicarul Costache Radu menționa că „nu numai că orașul nu putea trece dincolo de apă, dar Bistrița a mai înghițit din el”. în 1871, ea ștersese de pe fața pămîntului 50 de case. Grigore Grigorovici scria: „Cu mulți ani în urmă s-au produs inundații cu adevărat catastrofale, cum au fost și acele din anul 1930, cînd cartiere întregi au fost inundate”. Din această cauză, Bacăul evolua spre nord, diferența de nivel fiind dintre ultima casă de pe strada „Ioniță Sandu Sturza” și centrul orașului de 8 metri! Abia după ce s-au făcut lucrări hidrologice însemnate între anii 1858 – 1966 Bacăul a putut „răsufla” ușurat!
Emil Marinaea sa „Descr

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!