Istoria romanțată

Balaurii – între dinozauri și bau-bau

„A fost odată ca niciodată – își începea basmele Petre Ispirescu – că de n-ar fi nu s-ar povesti”. Era o vreme așa de îndepărtată „pe cînd făcea plopul mere și răchita micșunele, de cînd se băteau urșii în coadă; de cînd se potcoveau puricii la un picior cu nouăzeci și nouă oca de fier și se aruncau în slava cerului de a ne aduce povești”.
Poveștile ne-au încîntat copilăria. Feți-Frumoși, Ileana Cosânzeana, lucruri nemaivăzute și nemaiauzite, zmei cu puteri supranaturale și cîte și mai cîte! Dar ce ne speria cel mai mult erau balaurii. Balaurii aveau fie un cap, fie trei capete, șapte sau chiar douăsprezece. Pentru Prâslea cel Voinic uciderea unui balaur era nimica toată. Iată-l în acțiune, în „Prâslea cel voinic și merele de aur”: „Prâslea se uită împrejur și văzu un balaur care se încolăcise pe un copac și se urca ca să mănînce niște pui de zgripțur. Scoase paloșul Prâslea, se repezi la balaur și numaidecît îl făcu bucățele”. A fost simplu și eficient. Ce te faci cu un balaur cu șapte capete? în revista „Țăranul român” din 1862, Petre Ispirescu publică o poveste „Balaurul cel cu șapte capete”, povestită de tatăl său prin anii 1838-1842: Balaurul „avea șapte capete, trăia într-o groapă și se hrănea numai cu oameni. Cînd ieșea la mîncare, toată lumea fugea, se închidea în case și sta ascunsă pînă ce-și potolea foamea cu vreun drumeț”. Aceasta înseamnă, la un calcul sumar, că mîncăciosul balaur păpa cam 365 de oameni pe an. Cam mult! Tot din povestea lui Petre Ispirescu aflăm că avea obiceiul „de plesnea din coadă” și „sînge negru”.
Dar cel mai valoros balaur era cel cu douăsprezece capete. Vitejii aveau de muncă, nu glumă, pînă le tăiau pe toate!
Din „tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte” aflăm că din gurile unui astfel de balaur „ieșeau văpanie de foc și limbile lui îl jucau ca niște săgeți arzătoare”.
Firește, ne întrebăm dacă și în zona Bacăului au existat povești despre balauri. Deși nimeni nu s-a ocupat să alcătuiască o culegere de povești, și pe la noi, la gura sobei, în serile geroase de iarnă s-au spus multe, printre care și întîmplări cu dihănii înfricoșătoare.
Măndița Ciuche, din satul Băimac avea, în 1946, vîrsta de 84 de ani. Auzise de la bunica sa cum că în timpul domniei lui Ioniță Sandu Sturza în pădurile bătrîne, de nepătruns, care înconjurau satul apăruse „La Bulău” o lighioană care fura vitele și oile oamenilor. Era, așa cum i se spusese, ca o șopîrlă uriașă acoperită cu solzi, gheare puternice și mari și o gură cu dinți, scoțînd din cînd în cînd afară o limbă mare. Se pare că oamenii de aici ar fi făcut o adevărată poteră și ar fi ucis fiara.
Și din „Chestionarul” din 1871, trimis de Al.Odobescu învățătorilor din Bacău aflăm relatări despre oseminte ale unor reptile dispărute de mult, descoperite în diferite sate din Bacău.
în „Dicționar geografic al județului Bacău” din 1898, lucrare premiată de exigenta, pe atunci „Academie Română”, autoarea Ortensia Racoviță a strîns cîteva legende ciudate referitoare la osemintele găsite întîmplător ale unor animale fantastice care ar fi trăit odinioară pe aici. Să fi fost ale unor balauri?
Dar ce erau balaurii? Savanții n-au lăsat aceste relatări la întîmplare. Să fie rodul unor imaginații bogate? Descoperirile, mai ales ale ultimilor ani, au dus la o unică concluzie: „Megalomania prisca” – o șopîrlă de mari dimensiuni, este „balaurul” de odinioară. Ipoteza a fost înaintată, după ani de studii, de către o echipă de cercetări din Australia. Acum două milioane de ani erau în culmea „gloriei”. Numai scheletul „bestiei” era de 5-6 metri lungime. Avea, la maturitate, cam 3 tone!!! Lovitura de coadă era necruțătoare, victima fiind doborîtă fulgerător. Cine-i putea rezista? Nici chiar Făt-Frumos! Dar, se pare că a fost o rămășiță a dinozaurilor, rudă cu varanii. Inamicii? Cu siguranță, Omul de Cro-Magnon, acum vreo 20.000 de ani, dar și Omul de Neanderthal. Ei au înfruntat „balaurul” cu armele „moderne” de atunci: lancea și sulița cu vîrf de cremene.
Cu toate că „scuipau flăcări pe nări și pe gură” giganticele șopîrle au fost distruse de răcirea globală a climei. Așa se pare că a dispărut pentru totdeauna „bau-bau”. (Eugen ȘENDREA)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!