La Iași și București, capitalele celor două principate, un conte ungur, Festetics, făcea afaceri bune pe la 1786 vînzînd trăsuri vieneze, frumoase, confortabile și ușoare. Ele înlocuiau vechile butci și carete ale boierilor. În scurt timp, moda trăsurilor luă un așa de mare avînt, încît ca urmare „a beției de viteză” Vodă Mavrogheni poruncește, la 6 martie 1787, Agiei (Poliției) „… ca butcile, carele și căruțele să nu mai umble iute pe ulițe, că s-a întîmplat și moarte de om, cum a fost cazul cu Ion Surugiul, cînd s-a călcat o muiere și a omorît-o cu roata carului, fiind aproape de cunoștință cu vizitii din blestemata firea lor, obișnuiți fiind a se trece unul cu altul și a alerga cît pot cu butcile și caretele pe uliță, și fiind pe uliță pururea nelipsit urdină (circulă) oameni pe jos și călări, la trebuința lor, negreșit se pot întîmpla multe ca de-alde acestea. Cu pristavu să se vestească tuturor: arhierei sau boieri mari să-și înfrîneze vizitiii, să meargă încet pe uliță, priveghind și de o parte și de alta, strigînd înainte să se păzească, iar mai vîrtos cînd este buluc, ori să aștepte să se curățe și să se lărgească locul de a trece, sau să urmeze mergerea cu mare liniște și încetinel. Domnitorul ordonă zapciilor și căpitanilor de răspîntie a-l da jos de pe capră pe contravenitor și a-l trimite pe Spătar și pe Aga la Domn să-și ia pedeapsa. Toți să fie cu privighere, căci și zapciii și căpitanii de răspîntie și Aga vor fi răspunzători”.
S-au schimbat domnii, dar circulația rămînea tot grea. Aceasta îl face pe Alexandru Moruzi, la 1801, să promită vizitiilor: „bătaie strașnică și trimiterea la ocnă”. Degeaba! Marele logofăt Alecu Balș, aflat la Paris, ajuns cu trăsura pe „Avenue des Champs Elysee”, își pierdu răbdarea cînd trebui să țină rîndul cu „un nesfîrșit șir de trăsuri”. Înfuriat, îi spuse vizitiului său: „Da, spune-i polițiștului cela că sînt eu, marele logofăt Alecu Balș, să ne lase să trecem înainte”. Dar, cum polițistul nu-l băgă în seamă, el se ridică puțin în trăsură și strigă pe franțuzește că „vrea să treacă înainte, fiindcă el e logofătul Alecu Balș”. Dar căpătă un răspuns care pe românește ar suna „Mai tacă-ți fleanca”. Logofătul se făcu „verde la față” și trîntindu-se în fundul trăsurii spuse: „Mi se pare că se obrăznicește! zi-i să tacă, că acuș îl pocnesc cu ciubucul în cap!”
Nici peste 50 de ani nu se făcuseră mari progrese. Este nevoie de un Regulament, în 1866, care „Interzicea cotropirea trotuarelor care trebuiau să rămînă accesibile numai pietonilor și legarea cailor în fața prăvăliilor”, iar „oprirea trăsurilor să se facă numai pe partea dreaptă, iar birjele să staționeze în așteptarea mușteriilor în piețe anume indicate”. Doi ani mai tîrziu se dau „carnete de circulație semnate de notabilii mahalalelor”, birjarul trebuind să „adeverească dacă este capabil de a conduce o trăsură”.
În 1867 apare, în sfîrșit, și la Bacău prima birjă de piață. Cum se circula pe atunci? Greu de tot! Drumurile ori erau pline de noroi, ori de praf. Primul loc stabilit pentru birje a fost piața din fața bisericii „Sf. Nicolae”. Spre sfîrșitul secolului XIX, brambureala pe străzile și noile bulevarde era de nedescris. Abia la 17 decembrie 1906 se introduce și la Bacău „Regulamentul Poliției rulajului și circulației pe căile publice”. Spicuim din el: „Orice birjar este obligat a nu eși mergînd pe stradă din rîndul ce trebuie să ție tot timpul pe dreapta”, „a nu astupa drumul oprindu-se pe stradă sau pe dinaintea cîrciumilor ori altor asemenea stabilimente”, „a nu merge pe stradă decît la tropăitul cailor”, „a cumpăni caii cel puțin cu 25 de pași cînd vreun om s-ar afla trecînd drumul în curmeziși, sau cînd birjea trece pe la capătul unei alte strade, ca să nu lovească pe nimeni; la urmarea contrarie, birjarul va fi pedepsit după gravitatea faptului conform legii”. Și un articol care amintește de circulația de astăzi: „Orice birjar se va găsi beat va fi arestat de cel dintîi agent polițienesc și cînd se va dovedi beat pentru a treia oară, i se va ridica dreptul de a mai conduce caii pe viitor”.
Cum arăta un birjar?
„Erau eleganți, îmbrăcați cu haine lungi de catifea, încinși cu brîie înalte de diferite culori…” Erau excelenți conducători ai trăsurilor. Birjarii își aveau starostele lor de care ascultau. Cei mai cunoscuți birjari de la Bacău au fost Mitiță Birjarul de pe „Neagoe Vodă”, Dochiță Feraru, Lupovici sau Buriceanu. Unii dintre ei își cunoșteau așa bine clienții și obiceiurile lor, încît nu era nevoie să fie anunțați. Sîmbăta și duminica, în zilele de sărbătoare, din Bacău se îndreptau trăsuri spre locurile de agrement de la Gherăiești, Hemeiuși, Călugăra.
După cel de-al doilea război mondial, numărul lor a scăzut, ca și cel al cailor. Vor mai funcționa cîteva birje pînă în 1966. Exact 100 de ani! Sporadic, a mai apărut doar o trăsură în anii ’80, ce efectua curse spre Măgura. Păcat că turismul băcăuan nu încearcă să reînvie o tradiție, dar și un minunat mijloc de plăcere: birja. (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns