Într-o zi din vara anului 1740, locuitorii din Călugăra Mare asistau la o procesiune neobișnuită: 12 oameni, cu o îmbrăcăminte de postav de o croială aparte, încălțați cu cizme și avînd pe cap pălării cu boruri mari, se îndreptau spre versantul răsăritean al dealului Gherț. De ce aici? Căutau un loc aparte, „osebit”, pentru a întemeia o fabrică de sticlă. Cei 12 sînt meșteri sticlari din Transilvania. Au fost chemați de marele boier Răducanu Racoviță, împreună cu familiile lor. Un hrisov domnesc semnat de Grigore Ghica la 20 noiembrie 1740, confirmă că „12 sticlari, oameni care au ieșit din Țara Ungurească… s-au așezat la Săliște de Călugăra, la ținutul Bacăului”. Nu era prima încercare a domnitorului Grigore Ghica de acest fel, el „reușind să atragă în țară cea mai mare parte din poporul fugit cu mulți ani în urmă spre malurile Dunării și, astfel, s-au strîns mulți oameni în țară”. La 14 mai 1740, a emis un hrisov prin care adresa „tuturor ungurenilor (transilvănenilor) români, celor streini și celor ce se vor fi înstreinat din pămîntul țării mai denainte și vor vrea să vie să sălășuiască în pămîntul țării”. Printre primii care au dat curs invitației sale au fost bîrsenii, care s-au și „așăzat aici la țeară, la Putna și la Bacău”.
Micul grup al sticlarilor se opri din mers. Conducătorul lor se adresă însoțitorului Radu, paharnic:
– Aici vreau să facem fabrica și să ne așezăm cu familiile. Ni se pare un loc mai „osebit”.
– Cum să-i spunem locului?
– Păi, dacă „osebit”, atunci să-i spunem „Osebiți”. Și așa a și rămas: satul Osebiți.
Din nefericire, lăcomia paharnicului Radu a dus la un conflict între sticlari și el. Mica așezare crescuse, în doar un an, la 30 de oameni. Supărați de nedreptăți, ei cer, în 1742, să se mute în satul vecin, Trebeș. Paharnicul simte că-i scapă printre degete o mare afacere și refuză jalba lor. Oamenii, însă, nu se lasă. Se duc direct la vodă, care îi înțelege și le aprobă mutarea. Totuși, chiar dacă meșterii sticlari au plecat, ceilalți au rămas, continuîndu-și existența aici, în satul de pe versantul răsăritean al dealului Gherț, rămînînd cu denumirea pînă azi: „Osebiți”. (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns