ISTORIA ROMANȚATĂ Omul care a dispărut pe coșul casei

Eugen ȘENDREA

Marți 29 noiembrie 1932, a fost o zi mare pentru băcăuani. La teatrul „Mărăști” s-a aflat în turneu „Teatrul Național” din București. S-a jucat, cu sala arhiplină, marele succes „Manon Lescaut”. Aplaudați minute în șir pentru jocul lor au fost actorii Maria Filotti, Mielu Constantinescu, Ionel Țăranu. Spectator se afla și „șeful portărel”, Tudor Ionescu. La terminarea spectacolului, fericit, ieșind în stradă, nici nu mai simți gerul. A doua zi, cînd se trezi, își aduse aminte că avea de soluționat dosarul „cu No.9.721 din 7 octombrie 1932, a Tribunalului Bacău”, prin care se cerea scoaterea la vînzare silită „a imobilului doamnei Tony Hanfrect”. Zgribulit, ajunse la o casă mai mult lungă decît înaltă, cu ferestre murdare. Bătu la ușă. După un timp aceasta se întredeschise și prin crăpătură apăru un cap de femeie cu păr roșcat:

– Domnișoara Hanfrect?

– Da.

– Sînt Ionescu, șeful Corpului Portăreilor de la Tribunalul Bacău. Știți că…

– A, știu, știu. Poftiți în casă. Numai o clipă să-mi scot „moațele” din păr.

După ce reveni în cameră, i se aduse la cunoștință hotărîrea Tribunalului:

– Domnul Ionescu, ar mai fi ceva…

– Ce, stimată domnișoară?

– Păi, am un chiriaș ce stă în camera alăturată. Trebuie să-l anunțăm să părăsească încăperea!

– Cum îl cheamă?

– Nicolae Gheorghiu și este paznic la tîmplăria lui Frain Stern din str. Basarabiei 34. Este acasă pentru că a fost de servici astă-noapte.

Bătură în ușă. Întețiră bătăile, iar domnișoara îl strigă. Priviră printr-o ruptură a perdelei. Nu zăriră nimic.

– Nu mai aveți o cheie a camerei?

– Sigur. Imediat o aduc.

Încercă cu cheia. Broasca era blocată din interior.

– Cred că s-a întîmplat ceva! O să mă întorc cu un polițist.

Nu peste mult timp apăru cu comisarul Lupașcu și un sergent. Încercă din nou ușa, dar degeaba. Hotărîră s-o spargă! Pătrunseră în cameră. Aceasta era goală. Nici urmă de paznicul Gheorghiu. În schimb, simțiră un miros greoi, ca de slănină topită. În broască se afla cheia, iar pe scaunul cu spătar, rînduite, erau hainele cu care fusese la serviciu. Se uitară pe sub pat, în dulapul cu haine. Nimic. Omul parcă se evaporase. Priviră la fereastră, dar aceasta era prevăzută cu gratii. Să fi ieșit pe horn? Imposibil, acesta era așa de strîmt încît nici un copil n-ar fi trecut prin el. Atunci?

– Domnule comisar! Priviți! strigă portărelul, arătînd spre pat. Pe așternut se afla o grămăjoară de cenușă, atît cît să încapă în două trei „linguri”. Soba, în schimb, era rece. „Ce-o fi cu asta tocmai aici?, se întrebă el. Comisarul Lupașcu plecă la sediu foarte nedumerit. Avea să semnaleze doar dispariția incredibilă a paznicului Nicolae Gheorghiu. Un dosar, însă, gol.

Timpul a trecut și nimeni nu s-a mai ocupat de acest caz, pe dosarul lui Lupașcu așternîndu-se praful. Ce a fost atunci? Cum a putut un om să dispară fără urmă, dintr-o încăpere închisă?

Istoria, însă, consemnează o sumedenie de astfel de dispariții misterioase. În 1745, contesa Cornelia de Bandi a fost mistuită într-o noapte, din ea rămînînd doar o mînă de cenușă, fără ca în încăpere să fi fost vreo urmă de foc.

Din cele 90 de kilograme ale lui George Matt, din New York, s-au mai găsit doar 200 de grame, după ce corpul lui a ars complet în dormitorul său. Mai recent, la Tg.Mureș, pe 3 martie 2003, muncitorul Mircea Ardeleanu, de 47 de ani, a fost găsit carbonizat în atelierul în care lucra, fără ca în jurul său să fie vreo sursă de foc. Singurul supraviețuitor al unui asemenea caz este Jack Angel, din Atlanta, Georgia. El ar fi „cheia” unor dispariții incredibile. În timp ce dormea, „o durere cumplită l-a trezit, brutal, din somn: luase foc!” La strigătele de ajutor este chemat medicul David Stern, care rămîne fără glas: Jack „prezenta o gaură în piept. Vertebrele sale se topiseră și unul din brațele sale, aproape în întregime carbonizat, era pierdut… ” Mai mult, „absolut nimic în jurul său nu părea să fi fost în contact cu focul”. Azi, el este un invalid care nu se mai poate deplasa. O ardere completă a unui corp omenesc are nevoie de un timp de două ore și de o temperatură de 2.000 grade C, pentru că „un corp omenesc are 80% apă”. Ce fenomen misterios are loc atunci? Unii l-au numit „combustie spontană”, iar pustnicii din Tibet „Respa”, îl numesc „tumo”.

O cercetătoare, Alexandra David Neel, arată în cartea sa „Mistici și magi din Tibet”, că adepții „tumei” pot trăi aproape goi, cu hrană săracă, la temperaturi scăzute, iar un „Respa”, complet gol, putea să-și ridice într-atît temperatura încît topea gheața și zăpada de sub el.

Cercetătorii din lumea întreagă sînt cu ochii pe acest fenomen. Descifrarea lui ar putea duce la elucidarea unor dispariții inexplicabile de-a lungul istoriei.