Pe „Ulița Mare”, prăfuită, a tîrgului „din Bacău”, la sfîrșitul lunii iulie 1750 își făcu apariția Eustație Popovici, „ardelean de la Baia Zlagnii”. Pe umărul drept îi atîrnă o traistă mare, în care ține cu grijă cîteva manuscrise frumos caligrafiate pe care semnase: „Per me Eustaphius Poppovics ex Transil. Albe Caroline Comitet”, adică „De mine Eustatie Popovici, din comitetul Alba Carolina din Transilvania”. Venise de la Suceava, unde îl întîlnise pe Ioniță Voița Suceveanu, cel ce cutreiera Moldova scriind cărți, completînd la altele paginile lipsă sau punînd „peceți cum se cade”.
Ardeleanu Popovici era cunoscut și peste hotarele țării. Unul din manuscrisele sale ajunsese chiar pînă la Athos. Aici îl găsește și-l răscumpără Chiriac Râmniceanu, care-l aduce în țară. În 1879 manuscrisul avea să fie donat „la vivlioteca acea din nou înființată la Tg. Ocna… în memoria Școalei naționale din acest orășel”. O carte sau un manuscris în secolele trecute era o adevărată raritate. Pentru un „antologhian, s-a plătit în Turda și ni l-au cumpărat drept 34 de florinți, noiembrie 25, 1773”. Povestește un iubitor al cărții: „Iată, eu Filip din Maramureș, din Călinești, de șapte ori am îmblat în Ardeal pintru acest Trilofon, înră prețul cărții dăduse 40 de florinți…, într-un an au îmblat după el”.
La 1711 se vinde o carte cu 9 taleri mari de aur, iar în 1733 toți „bătrînii din Poiana” strîng bani cu greu și reușesc să cumpere un „Chiriacodromion” din 1699. O altă carte este cumpărată din Moldova cu „doi lei”, dar de aur. Este de-a dreptul impresionantă dragostea strămoșilor pentru carte. Pe atunci, valorile patrimoniului aveau o altă semnificație față de cele de azi, care nu par impresionați decît de propriile lor averi.
„Frinu și femeia lui din tîrg din Eșer” răscumpără un „Pracsin” în slavonă din 1567, de la „Andronic crîșmarul”, care-l luase de la „mănăstirea Moldovița” ce fusese dăruit de Alexandru Lăpușneanu pentru a fi „redat, după cum scria Alex.Duțu, „obștii din Vama Cîmpulungului”. Pe la 1716 un locuitor din Tg.Neamț scoate bani grei pentru „Evanghelia” din 1682 ce „fusese robită din robie d-a tria oară și au vinit un tătar și au răscumpărat-o”. Tot patriot se arată și dascălul Grigore în 1680, care îl îndeamnă pe un Mușat, locuitor înstărit din Galați, să răscumpere un manuscris „robit de tătari” pentru a fi redat celor din Cîmpulung Moldovenesc”. Impresionantă este și grija față de păstrarea și folosirea cărților. În „Mărgăritarele”, o traducere de-a fraților Greceni, găsim indicații ce par desprinse dintr-un regulament al unei biblioteci din zilele noastre: „Și oricine s-ar îndura să aibă dragoste către dînsa, să fie slobod și neoprit a o citi, dar afară din Orăștie să nu o dea, 1791”. (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns