Eugen ȘENDREA
Dar „pentru a nu da de bănuit lui Vodă ei intrară în Moldova, nu pe la Mamornița sau pe la Burdujeni, ci pe la Ungheni”. Grigore se afla la Perieni cînd sosi contesa, totuși „bucuria lui fu o clipă întunecată, cînd zări în tovărășia iubitei sale pe un foarte frumos bărbat care se prezentă: contele de Thanneberg, ofițer al Legiunii de Onoare”. Abila contesă Dash îl liniști imediat „spunîndu-i că este un văr de-al ei care o întovărășise în această lungă și plictisitoare călătorie”. Mai mult, „el o va reprezenta la cununie”. Dragostea începu acum la Perieni. În timpul unei”pauze”, „într-una din nebuniile sale cavalcade, s-a pomenit într-o zi într-un sat pe care nu-l mai văzuse. Întreabă al cui e satul: i se răspunse că este a lui Costache Negruzzi. Merse la curte, se prezentă proprietarului și astfel legă cu el cunoștință, care apoi ajunsese o intimă prietenie”. Veni și momentul cînd „Negruzzi (care din cauza unei nuvele ce publicase într-o revistă pierduse postul de judecător la Curtea de Apel din Iași și trăia ca și exilat la țară), nu întîrzie să-i întoarcă vizita. Este primit în salon. Acolo dă peste o damă frumoasă și elegantă, care părea cufundată în citirea unei cărți ce ținea în mînă. Pînă a nu apuca însă a se apropia de ea și a-i vorbi, intră pe ușă din dreapta beizadea Grigore, care numaidecît îl prezentă acelei dame, declinîndu-i numele și prenumele, iar lui îi zise:
– „Am onoarea să v-o prezint pe doamna contesă Dash, logodnica, mea”. La auzul acestui nume, Negruzzi rămase uimit și nu știu ce să creadă: era oare romanțiera ale cărei opere le citise? Iată întrebarea ce mai întîi făcu, pe românește, princiarului ei logodnic. Acesta răspunse afirmativ. Dar, „cînd să plece de la Perieni, se uimi auzind ruga ce-i făcu beizadea Grigore: Să nu spuie nimănui că a întîlnit la el pe contesă, fiindcă vodă nu știa nimic și că trebuie mai întîi să-l prepare pentru ca să-i capete consimțămîntul”.
Duminică, 30 aprilie 1845, dimineața „Negruzzi se pomeni invitat împreună cu doamna la prînz, la Perieni. Nu se putea refuza. Într-adevăr, fură primiți cu brațele deschise, dar ceea ce li se păru curios era că văzu pe contesă în rochie de mireasă. Beizadea Grigore era și el în haine de gală. Urmară lovitura de teatru:
– Te-am invitat, coane Costache, să ne cununi. M-am decis a pune pe Vodă în fața faptului împlinit!
Acesta era gata, gata să leșine la auzul propunerii prințului. Revenindu-și îngăimă: Mi-e teamă de urgia lui Vodă!”
N-a putut scăpa, „și fiindcă erau toate lucrurile pregătite și mai tot satul adunat la biserică”. Atunci „Negruzzi, dînd brațul contesei și beizadea Grigore doamnei Negruzzi se coborîră și merseră la biserică. Totul părea să meargă bine, cînd preotul ceru peciul (cartea discosteriolă care poruncește celebrarea cununiei). Furios, „drept paciu, însă, i se arătă o gură de pistol”. Știind că prințul nu prea glumea preotul „își luă inima în dinți și cu o jumătate de glas cînta Isaia dănțuiște, după care perechea princiară mai întîi asistă la o horă mare de țărani ce se făcuse în bătătura din fața castelului, apoi se urcară sus spre a se pune la masă”. Nu ținu mult însă fericirea de la Perieni.
A doua zi, „popa se repezi la mitropolie și arată pozna ce a făcut”. Cînd auzi „mitropolitul era cît pe ce să puie ca să-l radă și să-l răspopească, fiindcă a cununa fără peciu era o greșeală care nu se putea ierta unui popă. Chibzui el ce chibzui și se hotărî” ca mai întîi să aducă faptul la cunoștința lui vodă”. Această veste a fost pentru vodă ca o lovitură de trăsnet. Nu se aștepta să vadă pe fiul său nesupus pînă în așa grad.
– Știa că e un fiu nesupus și călcător de cele sfinte. Cum a putut el să violenteze pe preot silindu-l să celebreze o cununie împotriva legii? Ca părinte și ca domn decretez anularea căsătoriei și supunerea sa la o pedeapsă disciplinară, care va rămîne să se determine după ce va fi adus la casa părintească!
Mitropolitul desfăcu căsătoria, dar iertă pe popă fiindcă „oficiase sub amenințarea de moarte”. Supărat, Mihail Sadoveanu apelă și la consulul francez Duclas. Acesta „răspunse că nu stătea în puterea lui să facă un atare lucru, dar că va încerca numai să convingă pe doamna contesă că trebuie să plece. La 13 mai îi trimite o scrisoare:
„Doamnă,
Consulul Franței a primit comunicarea că un aranjament, a cărui copie este aici alăturată, care s-a făcut pe 25 februarie anul trecut între domnul Eugene Jules de Pailow, viconte de Saint-Mars, locotenent- colonel al regimentului 8 de husari în garnizoană la Nantes, pe de-o parte și doamna Gabrielle Anne Cisternes, soția sa, locuitoare la Paris, strada St. Honore 45, pe de altă parte. Acest act care avea ca obiect desfacerea, prin simplul acord al părților interesante, a legăturilor matrimoniale care-i uniseră civil și religios, este lipsit de toată eficacitatea și se găsește în opoziție flagrantă cu legile noastre civile și sfinte. Rămîne deci numai să se probeze că doamna Cisternes este soția legitimă a domnului viconte de Saint Mars. Este obligatoriu pentru toți francezii care sosesc în străinătate să se prezinte reprezentantului guvernului regelui pentru a-și depune pașapoartele. Regret, doamnă, că n-ați îndeplinit această formalitate și că nimic din partea dumneavoastră nu m-a făcut să presimt motivele care v-au adus în Moldova. Aș fi putut să vă lămuresc asupra funestelor lor consecințe și să vă fac să evitați neplăcerile pe care faptele recent petrecute la Perieni nu pot lipsi a avea ca rezultat…”
În același timp este informat și ministrul de externe Guisot, de această căsătorie din Moldova. Pe de altă parte, Vodă scrie fiului său că „deoarece căsătoria fusese anulată, să binevoiască a-și trimite ibovnica peste graniță, sau atunci să plece amîndoi împreună că li se dă și pașapoarte, numai să scape de un fiu nerecunoscător ca el”. Iar „Grigore răspunse tatălui său că vor pleca amîndoi cu plăcere, dacă contesa Dash va fi trecută drept soția lui, „Prințesa Gabriela Sturza”, iar consulului francez îi răspunse că nici o putere omenească, și cu atît mai puțin o putere religioasă, nu poate declara nule două acte sacre, săvărșite după toate regulile și după toate ritualurile religiei noastre, fără a nu cădea astfel într-o nelegiuire”.
La 30 iunie, în sfîrșit, Guisot trimite instrucțiuni consulului și avertismentul cetățeanca franceză să părăsească Moldova. Atît i-a trebuit beizadelei. Mă miră foarte mult domnule, că domnul Guisot își permite să se ocupe de iubirile mele… Cît privește pe Măria Sa, domnitorul Moldovei, dînsul trebuia să știe că eu sînt moldovean și major…”
Au trecut mai bine de patru luni, cînd „într-o dimineață, în zori de ziuă, palatul de la Perieni se pomenește asediat de cei 200 de lăncieri ce compuneau cavaleria noastră. Servitorii abia avuseseră timp să poruncească ca să încuie poarta spre a se apăra de asediatori. I se ceru să se predea!. Mergi de spune – răspunse el prefectului, că nu s-a născut încă omul care să puie mîna pe beizadea Grigore și că el nu se va preda cît timp va fi în viață”, iar „cine va cuteza să treacă peste ziduri sau să intre pe poartă cu sila, va fi mort”. Asediatorii se puseseră pe așteptate. Știau că au un aliat de temut: foamea.
Într-adevăr, majoritatea servitorilor fugiseră. „Forța lucrurilor o sili la aceasta”, scria Gh. Sion.
Deci, „într-o dimineață, s-a văzut deschizîndu-se poarta și beizadea Grigore, cu carabina în bandulieră, cu patru pistoale la cobur și cu sabia goală în mînă, călare pe cel mai sălbatic armăsar ce avea, ieși în galop, apucînd calea pădurii. Cîțiva lăncieri se făcură că se iau după dînsul, dar după ce-l pierduseră din ochi, se întorseseră”, iar „contesa rămase liniștită acolo, cu vărul contelui de Thanneberg, în așpteptarea celor ce vor urma”.
Mihai Vodă „lăsă timpului grija de a stinge o afecțiune, care nu poate fi de durată, între un tînăr de douăzeciși patru de ani și o femeie care are aproape dublu acestora”. Pe urmă, deodată îi veni lui Vodă un gînd minunat: să-i spuie lui fiu-său: „Fă tu, dragă, ce vrei, că ești un caraghios. Nu vezi că-și rîd aceia de tine – contesa și cu vărul ei – la Perieni acolo…De! așa ți se cuvine. Fă tu cum știi! Ca atare, situația va fi „cu totul schimbată”. Beizadea Grigore, după cîteva scene de furioasă gelozie, se gîndise că e mai cuminte să-și vadă de treabă. Fără vărul și verișoara împreună ce vor vrea. El se puse pe chef, în veselul Iaș de odinioară, cu prieteni, cu femei și cu lăutari. Plecă la Berlin „să-și îmbrățișeze prietenii din copilărie și să le povestească la un chef aventura lui…” Tot de acolo, el trimise tatălui său o scrisoare pentru „a-i mulțumi de a-l fi scos, într-o manieră pe cît de blîndă, pe atît de prudentă, din încărcătura în care el s-a angajat”. La 5 februarie 1846 era din nou la Iași, fiu recunoscător și foarte supus…. deocamdată”! Iar „dincolo de țară vestita romancieră franceză își scria amintirile” într-un roman de iubire „Michael de Moldave”.
Lasă un răspuns