IUBIRI CELEBRE DE ALTĂDATĂ

Frumoasa Elenchi „răpită în noaptea nunții”

Eugen ȘENDREA

Sosirea lui Vodă Caragea în București „a fost semnalul unei mari calamități pentru țară”. Chiar în noaptea instalării sale, Palatul domnesc de la Mihai Vodă din Dealul Spirii a ars pînă în temelie, iar țara a fost lovită „de o boală năprasnică și grozavă” <> „. Jafurile, tîlhăriile, corupția căpătaseră dimensiuni nemaiîntîlnite în timpul lui. Dar „viața aceasta îi pria lui Caragea, căci popor și boieri, cufundați în zarafeturi, nu băgau în seamă jafuruile domnești; ș-apoi caftanele după care alergau însurățeii îl ajutau mult la sporirea pungii”. Pe atunci, „femeile erau înconjurate de toate precauțiunile profilactice; ferestrele aveau zăbrele ca și pușcăriile; porțile se deschideau cu greu, căci erau înarmate cu broaște tari, iar cînd o nevastă se ducea la o rudă, la o prietenă sau la baie, ea era întovărășită de două-trei jupînese bătrîne și credincioase. Fetele erau ținute și mai aspru; de abia aveau voie să iasă în grădină și grădina era înconjurată cu zid înalt sau cu uluci de scînduri de stejar. Nici măcar pețitorii nu le vedeau, pînă nu se isprăvea vorba căsătoriei, încît ginerele nu era totdeauna sigur că a văzut bine fața logodnicei sale”. În schimb „cuconașii avînd la brîu pistoale, pentru cel mai mic lucru, ei se serveau cu armele, încît din pacinici ce erau mai înainte, deveniseră arțăgoși și tulburători. Între toți se deosebeau mai cu seamă, Iancu, feciorul lui Beizadea Costachi Caragea și al Raliței Moruzoaiei, frații Bărcărescu, și cîțiva alții, care se țineau de ștrengări și ajunseseră a fi spaima mahalalelor. Ei petreceau ziua în Cișmigiu, cu lăutarii, pe iarbă verde și, cum răsărea luna, plecau cu ghitare și cu flaute la serenade, pe sub ferestrele fetelor și nevestelor frumoase. Pînă-n ziuă vuiau mahalalele de cîntece, de gîlcevi, de bătăi și de lătrături de cîini”. Se mai întîmpla și așa: „Don Juanul Barbuică Catargiu de la ferestrele logodnicei lui, s-a pomenit cu un cuțit în pîntece. Nenorocitul, scăldat în sînge, a putut de-abia profera numele celui care-l lovise; și muma lui, în disperare a alergat la „Palat și a sculat pe Vodă cu țiipetele sale”. Ca urmare, Vodă „pornește pe bașciohodar Măciucă, care aduce la Curte pe Barburică, îl trîntește la pămînt, și, din poruncă domnească, îi trage o falangă, apoi îl trimite surghiun la mănăstire”. Anarhia domnea în toate, și lesnirea de a da cu pistolul în oameni devenise la modă, astfel că ucisul fiind totdeauna presupus că s-ar fi împușcat la vînătoare, ucigașul rămînea nepedepsit”. Toate pînă într-o zi. Este 25 martie 1827. Zorii se ridică deasupra Bucureștiului. Pe un drum desfundat și amorțit încă de frig, ce ducea la un crîng din marginea orașului, gonea o căruță cu patru cai. În ea se găseau trei tineri „cei mai frumoși ai Bucureștiului”: Iancu Caragea, Dumitrache Bărcănescu și Iancu Crețulescu, poreclit Ursu. Se opriră într-un luminiș. Din căruță coborîră mai întîi Iancu Caragea și Dumitrache Bărcănescu. Coborî și Iancu Crețulescu. Iancu și Dumitrache se îndepărtară după mai mulți pași unul de altul. Se întorseseră privindu-se cu ură, deși erau veri primari. Aveau îmbrăcămintea, după moda orientală, cu poturi, mintean și cepehen. La cap erau legați cu tarabolus. Din sileahul de la brîu își scot pistoalele. Ochesc și la semnul lui Crețulescu, sloboziseră încărcătura pistoalelor. Două bubuituri sfîșie liniștea dimineții. În același timp, trupurile lor, Iancu și Dumitrache cad fulgerate fără viață la pămînt. După cîteva ore, în „Curtea Morozoaiei”, intră căruța cu trupurile lor. Beizadea Costache Caragea și soția sa, Ralița, rămîn împietruiți la priveliștea ce li se oferă: fiul lor, Iancu, și nepotul Dumitrache sînt morți, înecați în sînge. Părinții îi știau pe cei trei băieți plecați la „o plimbare matinală”, sau o vînătoare în zorii zilei…”

Ce-i îndemnaseră pe cei doi tineri la un duel? Se va afla și motivul: o jignire pe care o adusese Dumitrache sorei lui Iancu, Elenchi. Nu mai era un secret pentru nimeni, că Elenchi Caragea era în dragoste cu Scarlat, fratele lui Dumitrache Bărcănescu. Toate ar fi fost bune, dacă cei doi îndrăgostiți n-ar fi fost veri primari. Din nefericire, ei se aflau într-o „dragoste vinovată”. Nu țineau însă seama de nimic și „puteau fi întîlniți, nedespărțiți, la sindrofiile date de primul domn pămîntean (Grigore Dimitrie Ghica), în palatul lui Ramanit de pe podul Mogoșoaiei. Aici Elena juca „numai cu Scarlat Bărcănescu”. Se simțeau fericiți și „se socoteau făgăduiți unul altuia prin jurămînt”. Pentru a se închide gura lumii, părinții Elenei hotărăsc să-i despartă. O mărită pe Elena cu Ion, feciorul banului Constantin Bălăceanu, „un tînăr care o iubea în taină și-i făcea serenade noaptea pe lună, sub fereastra iatacului”. Dar nici tînărul Ion, nici titlurile, nici averea, n-o impresionează. Chiar în noaptea nunții fu răpită, desigur de Scarlat, și fugiră la Brașov. „Elenchi Caragea, într-adevăr era de o frumusețe extraordinară”, una din frumusețile mari care au uimit în secolul al XVIII-lea și în pragul secolului XIX-lea”. Nu rezistă la frumusețea ei, nici consulul Austriei la București, herr von Lichman. Rigidul diplomat se transformă subit în cel mai furibund duelgiu; sub pretextul unui pamflet, trimisese martorii lui Scarlat, cel iubit de Elenchi, pentru o întîlnire în grădina Scuffa, angajînd în secret și cîțiva bătăuși, ca să-i frîngă oasele acestui tînăr chipeș în vîrstă de 25 de ani, care îndrăznise să sfideze pe reprezentantul imperiului”.

Și iată că au trecut cinci ani de la teribila dramă din marginea Bucureștilor. Ce s-a întîmplat cu Elenchi și Scarlat? Duminică, 24 aprilie 1832, în conacul lui Scarlat din satul Bărcănești de lîngă Ploiești, preotul Ion Popa dădea binecuvîntarea căsătoriei Elenichii Caragea cu Scarlat Bărcănescu, hotărîți să înfrunte cu încăpățînare și urile, și gura lumii, și împotrivirile părinților. Speriat, protopopul Dumitru ot Sud Prahova, scrie mitropolitului Munteniei: „Dumnealui biv vel comisul Scarlat Bărcănescu, venind aici la moșia dumnealui ce se numește satul Bărcănești, au chemat pe preot. Acesta, sfiindu-se de dînșii, i-a și cununat, față fiind și alte ipochimene mari acolo”.

Firește „scandalul izbucni iarăși”, dar „căsătoria odată oficiată, era greu să se mai fărîme legăturile ei”. Și, văzîndu-se acum la casa lor, Scarlat și Elenchi se gîndiră să clădească acolo, în Bărcănești, unde nuntiseră, o școală pentru luminarea copiilor sărmani și o biserică, pe pereții căreia un pictor le-a zugrăvit chipurile spre pomenire. Au avut trei fete și doi băieți”. Dar viața-i scurtă. În noiembrie 1863 se stinge din viață Scarlat. Cîțiva ani mai tîrziu îl urmează și Elena. Vor fi înmormîntați în biserica din Bărcănești. Două frumoase pietre funerare se află pe mormintele lor, una lîngă alta, „pentru cei ce au fost statornic credincioși unul altuia”. Amintirea duelului din 1827 va rămîne mult timp întipărită în amintirea bucureștenilor. Lăutarii mai cîntau pe la 1885, la petreceri, moartea tragică a lui Iancu Bălăceanu:

„În oraș în București

Dinspre curțile domnești

Spre casele boierești

Se întinde, se lățește

Veste mare, tristă veste: Arde Podul Mogoșoaiei…

Toată lumea se îngrozește

Numai una nu jelește:

Las’ să arză

Că nu-mi pasă

Că Iemcuțul nu-i acasă

Că mi-e dus la vînătoare

Să vîneze căprioare.

Frunză verde lemn uscat

Ce întîmplare s-a-ntîmplat?

Căprioare n-a vînat

Iancu singur s-a-mpușcat.

La puțul cu zalele

Răsărit-a soarele

Nu e soare răsărit

Ci mi-e Iancu-mpodobit…

Iancu stă lungit pe masă

Și gătit ca o mireasă

Frații, surori, lacrime varsă

Mă-sa-l plînge și nu-l plînge

Ibovnica-i varsă sînge…”

Ion Heliade Rădulescu va alcătui și cîteva versuri albe, săpate apoi pe lespedea de mormînt a lui Scarlat Bărcănescu:

„Cum Radu Negru încă stătură Bărcăneștii

Și cu Mihai Viteazul își apără țara

Cu brațul și cu mintea, Scarlat a lor mlădiță,

Aici e în repaus și-așteaptă învierea

A morților din secoli și palengenesia

Românilor dorită”.