Jurnal despre Bacovia (21)

Constantin CĂLIN

Războiul (reiau linia „episodului” din 4 iunie ) a scos la iveală numeroase greșeli care existau în educația generației vechi. De aceea la începutul perioadei postbelice se discută insistent despre necesitatea unei „alte creșteri”, problemă cu atît mai stringentă, cu cît la defectele anterioare se adăugau altele, grave. în presă, la Universitate, în Biserică, în Parlament se fac deseori referiri la „criza morală”, adîncă, ce se caracteriza prin lene, parvenitism, extravaganțe, egoism. în locul preconizatei însănătoșiri se profila „decăderea”; în locul elanului constructiv – scepticismul; în locul „omului nou” și al „vieții noi”, mai curate – „stîrpitura” insolentă și o viață de dureroase contraste. „Nu se muncește suficient; simțul datoriei și puterea de sacrificiu lipsesc în mare măsură; mulți aleargă după o viață cît mai comodă, plină de plăceri și fără eforturi, o viață care să garanteze satisfacerea tuturor cerințelor egoiste”. Pentru îndreptare trebuia acționat la bază, în școală, care devine terenul a numeroase experimente. Lucrul care nu a fost relevat e că, în primul deceniu postbelic, intelectualii cei mai ascultați sînt pedagogii. Ei beneficiază de un public din ce în ce mai larg și au cele mai mari succese de librărie. Volumul „Altă creștere – Școala muncii”, de S. Mehedinți (Soveja), de exemplu, fu retipărit de patru ori în intervalul 1919 – 1922, iar ediția a IV-a s-a vîndut în 20.000 de exemplare. Traducerile au de asemenea succes. Astfel „Educația voinții”, de Jules Payot, ajunge, în 1921, la a patra ediție, cerere de neimaginat în 1903, cînd a apărut prima. în general, căutare avea pedagogia optimistă. Se citeau încă „Eroii” de Carlyle, „Ajută-te singur” și „Fă-ți datoria!” de Samuel Smile, „Morala” („Critica rațiunii practice”) lui Immanuel Kant, „Eseurile” lui Emerson, „întrebuințarea vieții” de Sir Jhon Lubbock, aceasta din urmă un breviar tonic care demonstrează că „Lucrul cel mai însemnat în viață e să înveți să trăiești”. Dintre pedagogii și moraliștii contemporani cei mai prizați sînt Forster, cu „Școală și caracter”, „Cartea vieții” și, mai ales, „îndrumarea vieții” (care, tradusă pretutindeni, ajunsese, în 1923, la a 112-a ediție ) și Ellen Key, cu „Secolul copilului”. Forster punea accentul pe realizarea personalității morale: „Nu știință pentru știință – îi sfătuia el pe profesori -, ci știință în vederea personalității; nu mai înțelegem școala ca un scop în sine, ci școala pentru viață”. Pentru pedagogul german nu era de ajuns ca individul să cunoască „drumul cel drept”, care duce spre libertate, dar trebuia să învețe și să meargă pe dînsul, adică să fie disciplinat și să muncească: „a făptui e totul”, cu următorul adaos: trebuie făptuit nu pentru răsplată și nu de frică. Concepția sa se concentra în îndemnul : „Formați caractere!”
„Muncă” și „caracter” sînt, acum, cele mai exaltate noțiuni. Se întîlnesc în articole, în discursuri, în conferințe, în cărți. La noi, principala „sursă”, citată ori necitată, e Simion Mehedinți: „Atîta știi și atîta poți, cît muncești”; „Cine a înălțat munca pînă la iubire, acela a coborît raiul pe pămînt”; „Numai munca poate închega caracterul, iar fapta este singura unitate de măsură pentru a prețui dimensiunile unui caracter”; „Semnul muncii desăvîrșite este fericirea”. Din păcate, aceste aforisme hortative prindeau doar la o parte din tineri, învățători și institutori, nu și la restul celor ieșiți din școli, situație cate îl determina pe un profesor universitar de pedagogie să observe sarcastic că ei „pare că ar fi fost formați pentru a sprijini criza morală, nu pentru a lupta contra ei”, deoarece se dovedeau „puțin înțelegători pentru idealuri înalte, care cer muncă și sacrificiu”. Cum altminteri să fie, într-o țară „unde – constata altcineva – mai toată lumea dă năvală la o îmbogățire în stil american – și cu mijloace americane – unde respectul de lege și dreptate se cere numai de la adversar?”. Opera lui Bacovia nu se potrivea nici cu tezele, nici cu antitezele vremii. Poezia sa nu venea nici în întîmpinarea, nici în contra noilor orientări pedagogice. Iar omul se potrivea cu ele și mai puțin. Funcționar excedat de treburi, vlăguit cu mult înainte de pensie, incapabil de sforțări îndelungate de continuitate, mai tîrziu sinecurist și pensionar, el constituia mai curînd un „caz”, o pildă negativă, decît un exemplu. Neînțeleasă de foarte mulți, inclusiv de unii din familia sa, „munca (lui) de visător” părea o „muncă de leneș”.”, mai curate – „stîrpitura” insolentă și o viață de dureroase contraste. ”

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!