Jurnalul unui outsider

Paradoxul lui Emil

Ioan NEACȘU

Domnul președinte Emil Constantinescu a fost, zilele trecute, la Parchet pentru a face noi dezvăluiri și pentru a formula noi acuzații în procesele – care nu se mai declanșează – ale mineriadelor din 1990 și din 1999. A protestat în legătură cu ideea de a fi eliberat teroristul numărul unu al României – după credința sa! – Miron Cosma, a fost bălăcărit în stilul foarte personal de Corneliu Vadim Tudor, a dat cîteva interviuri la televiziuni prin cablu și gata. Și cu declarațiile lui, și fără, ancheta și procesul mineriadei din Piața Universității vor merge la fel ca-n cei cincisprezece ani care au trecut deja. Domnul președinte Emil Constantinescu dădea impresia unui om îndîrjit, dar obosit, care de cincisprezece ani vorbește în zadar, deoarece la noi se moare cu dreptatea în mînă, vorba ceea! Omul care a deschis celebrul balcon al Pieții Universității, care a condus – ca vicepreședinte – Alianța Civică, apoi Convenția Democratică din România, în sfîrșit – fostul președinte al României, pare acum un Don Quijote, un general fără armată, unul dintre marii frustrați pe care el însuși îi condamna cînd locuia la Cotroceni. Degeaba încearcă să ne spună că a fost răstălmăcit, că de fapt oligarhia securisto-activistă nu l-a înfrînt decît în materie de comunicare. L-a înfrînt pe toate planurile! Cea mai bună dovadă este chiar faptul că marile crime postceaușiste, de la morții din decembrie – la distrugerea economiei și a finanțelor, la mineriade sau marile hoții – sînt îngropate sub tone de dosare, inutile atîta timp cît nu duc la nici un rezultat concret. Este adevărat că în timpul guvernării Emil Constantinescu au fost băgați la pușcărie sute de infractori – lista o face cu scrupulozitate însuși domnul președinte în cartea sa despre România – dar tot el spune cu amărăciune că cei mai mulți au fost eliberați după anul 2000. Toate rămîn așa cum au fost, vorba poetului.
Cine-i de vină?
Dacă în anii săi de glorie Emil Constantinescu îi făcea pe intelectualii care-l criticau pentru deciziile sale „frustrați”, acum el este marele frustrat. A rămas singur, mult mai singur decît era la Cotroceni, înconjurat de camarila universitară condusă de doamna Zoe Petre ca de un adevărat mareșal al curții. Paradoxul guvernării Emil Constantinescu este, de fapt, paradoxul intelectualului care crede că face politică. Acum douăzeci de ani, la centenarul Liviu Rebreanu, vorbeam de „paradoxul lui Pahonțu”, pentru care politica este o gorilă, dar nu poate acționa decît cu ajutorul acestei gorile, oricît de mare repulsie ar avea față de ea. Personajul lui Liviu Rebreanu trăiește drama pe care, la alte dimensiuni, o trăiește Emil Constantinescu, de fapt toți intelectualii din România: politica este detestabilă din toate punctele de vedere, dar este singura modalitate de a conduce țara. Pentru intelectuali nenorocirea vine acum din „corectitudinea politică”, acest concept vag pe care nu-l definesc, dar îl folosesc din plin hoții. De la diversiunea potrivit căreia procesul comunismului însemna condamnarea a patru milioane de oameni, pînă la depolitizarea administrației, după ce în 1997 se striga ca din gură de șarpe că administrația se „cederizează”, pentru a fi păstrați mereu aceiași oameni obedienți oligarhiei, arma cea mai eficace a fostei nomenclaturi a fost chiar democrația. Principiile democrației occidentale, aplicate „corect politic”, au protejat și protejează, de fapt, clasa socială superpusă formată în timpul regimului comunist. „Paradoxul lui Emil” constă tocmai în faptul că, fiind obligat să folosească împotriva dușmanilor democrației concepte și mijloace ale democrației, în realitate i-a protejat. Tot mai multe voci se ridică împotriva limitelor principiilor democrației, chiar în Occident. Discriminarea pozitivă a minorităților duce la un fel de teroare a minoritarilor asupra majoritarilor, cum se întîmplă cu drepturile homosexualilor, de exemplu. Campioni în aplicarea paradoxală a principiilor democrației sînt, la noi, intelectualii din „grupul pentru dialog social”, de la revista”22″, doamna Mungiu și alți membri ai unei false societăți civile care apără „drepturile omului”. Se ajunge la situația paradoxală în care se acordă o mai mare protecție unui deținut decît unui bolnav.
„Paradoxul lui Emil” a dus la faptul că, în ciuda reformelor reale care abia din 1997 s-au făcut în România, guvernarea CDR este percepută ca fiind catastrofală. Aici are dreptate domnul președinte Emil Constantinescu: Securitatea l-a învins în materie de comunicare, de imagine. Dar paradoxală a fost și este poziția sa cu privire la necesitatea de a se aplica legea în modul cel mai democratic. Va să zică, vine la tine un miner cu bîta ridicată și tu încerci să-i explici drepturile omului! „Paradoxul lui Emil” este paradoxul intelectualului în general, care răspunde violenței instinctuale a bestiei cu floreta fină a argumentului „corect politic”.l dintre marii frustrați pe care el însuși îi condamna cînd locuia la Cotroceni. Degeaba încearcă să ne spună că a fost răst

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!