La ce-or mai fi buni părinții?!

Claudiu BOANGIU

Chiar așa! Ce nevoie mai avem de părinți, după ce ne-am încheiat socotelile cu ei?! Ne-au dat viață, s-au bucurat de fiecare aniversare a noastră, au măsurat la tocul ușii centimetrii de la înălțimea cărora am învățat să privim tot mai de sus lumea… Ne-au purtat prin școli atît cît au putut visa pentru noi și cît le-a dat voie buzunarul. Apoi ne-au dat drumul în lume. Maturi, dar încă prunci, am știut instinctual că atunci cînd viața ne izbește fruntea ori ne-mpiedică pașii de-un prag avem un loc unde să ne retragem pentru a ne obloji rănile: sub aripa lor, a părinților. Că o duceau greu sau trăiau în belșug, sănătoși sau măcinați de vreo suferință, părinții ne-au ascultat și, încă o dată, ne-au suflat în pînze pentru a ne ajuta să ne urmăm calea. Copii sîntem atîta vreme cît avem părinți. Iar grija lor este să ne fie nouă bine, atît cît mai pot face oarece pentru noi. Și-o mustrare vine tot din dorința de a ne împinge peste-un hop, și nu cu gînd de a ne împotmoli. Știu că nu în toate familiile de pe la noi stau astfel lucrurile. Dar e românește să porți îndeaproape de grija mlădițelor, cît te țin puterile. Iar una dintre cele mai fierbinți rugi ale celor ce au mai mult un trecut decît un viitor este să nu le fie povară urmașilor. Din nefericire, numai norocoșii se petrec de pe astă lume fără a fi măcinați, cu lunile sau chiar anii, de beteșugurile bătrîneții. Or chinul e urît celor sănătoși, iar boala înrăiește omul. De aici încep toate cele ce le vădesc unora dintre noi nimicnicia.
Susținem că ne tragem din romani, că ne fierbe sînge latin în vine. La romani, statuetele părinților erau păstrate, după moartea lor, în altarul casei, alături de cele ale zeităților, drept ocrotitori ai familiei. La noi, încă pe cînd ești în viață, dar ruinat de-o boală a trupului ori a minții, ești de lepădat pentru cei pe care i-ai făcut „oameni”. Și ești făcut uitat într-un loc unde „cineva” va avea grijă de tine. Astfel încît odraslele să poată ieși în lume cu fruntea sus și împăcate că nu au sub ochi suferințele tale. Te șterg din memorie și se fac nevăzuți. Pentru muritori de-ăștia, ce nu văd ei, nu există. Dar nu e așa. Despre două cazuri de abandon povestesc, cu nume și adrese, medicii de la secția Psihiatrie a Spitalului Județean. Mă rog, o familie de „aparținători” (ce ciudat suna cuvîntul ăsta; nu l-am găsit în DEX!), rușinată de dezvăluirile cadrelor medicale, a venit să-și ia „nebuna” acasă. O altă becisnică e încă acolo. Fiica sa a abandonat-o, iar fiul său nu vrea să știe de ea. Acum, copiii sînt mari și au alte probleme.așa! Ce nevoie mai avem de părinți, după ce ne-am înche

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!