„La români…”

Constantin CĂLIN

Sînt uimit de ușurătatea cu care unii dintre românii actuali vorbesc despre poporul căruia, vrînd-nevrînd, îi aparțin. Chiar și cei care n-au ieșit niciodată din țară au devenit – nitam-nisam – imagologi. Se referă la neamul lor în chipul cel mai tendențios, cu o suspectă plăcere de a-l denigra. „Dușmanii naturali”, istorici ar fi mai reținuți uneori în această direcție. Orice incident e bun pentru așa ceva.
„Românii vor să-și ucidă rivalii prin magie neagră”.
„Românii mor în pat, arși de vii sau intoxicați cu gaze”.
„Românii recunosc că propriile lor mîncăruri tradiționale sînt cele mai «periculoase» pentru siluetă”.
„De sărbători, românii își trimit felicitări ungurești”.
„Românii sînt cei mai mari consumatori de zvonistică”.
Sărăcia, mizeria, minciuna, hoția, birocrația, inundațiile, „aviara” etc., toate sînt mai dihai decît oriunde… „la români”!
Deschid un cotidian și, inevitabil, dau peste un titlu cu „români”: „Penibilul la români”. Peste cîteva zile: „Polarizarea la români”. Apoi: „Dracul și puntea la români”. în fine, dar nu prea vesel: „Românii și Viagra”.
La televiziuni – la fel.
Un reporter vorbește de „bulibășeala” produsă într-o vamă de niște măsuri contradictorii. E difuzată și concluzia unui nene oarecare: „C-așa-i la români…”. în altă parte, preocupat de exactitate, ziaristul, om cu proprietatea cuvîntului, nu și-ar fi însușit-o.
Deși lasă să se înțeleagă că se bazează pe comparații, cel mai adesea asemenea afirmații nu conțin nici una.
De unde provine această înclinație spre autocalomniere? Avem astfel de exemple în trecut?
Cineva m-ar putea trimite la Caragiale: „Școala română”, „Justiția română. Secția corecțională”, „Arendașul român”, „Românii verzi” etc. Dar, trebuie subliniat, marele clasic are în vedere specii și cazuri, îndeosebi de „moftangii”, nu pe români în totalitatea lor.
Altcineva va vrea, probabil, să-mi amintesc de Constantin Rădulescu Motru și de Dumitru Drăghicescu, care sînt destul de aspri față de „năravurile rele” ale românilor. Dreaptă sau nu, critica lor se baza pe observații psihologice, sociologice, istorice. Comparatismul lor era larg, real, sistematic.
Pe ce s-o baza, însă, Neica-Nimeni care mustăcește, de cîte ori are ocazia, „C-așa-i românul…”: dezonorant, delăsător, leneș, retardat.
Am deschis mai multe volume de publicistică ale unor autori interbelici să verific în cîte din titluri se află cuvîntul „românii”. în „Scrieri”, volumul 40, de Tudor Arghezi, în unul singur: „Românii din Ardeal” (articol) alcătuit pe o amintire de-a lui Slavici). în „Scrieri” 41 și în „Scrieri” 43 (42 nu-l am), în nici unul. în „Mustul care fierbe”, de Octavian Goga, în „Opere”, volumul 9, de Gala Galaction, în „Memorial de ziaristică”, de Perpessicius, la fel. Publiciștii acelei epoci scriau despre intelectuali, cititori, miniștri, judecători, samsari, pensionari, invalizi de război, tineri, „copii cerșetori”, „muncitori cu mîna”, omenie, credință, limbaj, Academie etc., adică despre oameni (buni și răi), instituții, probleme.
Caracterizări ale felului în care e românul apar ici-colo în romane, sub formă de butade. „Românul consideră întîrzierea – spune un personaj din „Gorila”, de Liviu Rebreanu – ca un semn de noblețe; de aceea o primește cu resemnare și de la alții”.
Azi, aproape orice mînuitor de pix se simte îndreptățit să-i „taxeze” pe români, de sus, cu superioritate, să se pronunțe asupra profilului lor spiritual, mai ales asupra defectelor. Autodiscreditarea a atins proporții de fenomen. Ce-o fi la mijloc? Sadism sau masochism? Exercițiu de luciditate sau manie? Degrosire a fardului aplicat în epoca precedentă sau atentat la fibra națională? Complex înnăscut sau complex indus?
Uimitor e că ne-am obișnuit cu stilul depreciativ, cu negativismul „a toute outrance” (excesiv). Rîdem știrb, cu capul plecat. Ofensele, insultele sînt perdaful nostru zilnic, care nu ne înviorează, ci ne blegește. Permitem și ultimului „măzac” („măzac”, adică prost și fudul, e pentru Dimitrie Cantemir, Simion Dascălul) să-și dea cu părerea despre cum e „românul”, fără a riposta atunci cînd exacerbează doar tarele, anomaliile, sau se întrece cu gluma. Această lipsă de reacție acuză o înstrăinare și o neputință: ne distanțăm de noi înșine, dar fără a renunța complet la ambiguitate. O atitudine cam… crăcănată, „inestetică”.
în ce mă privește, aștept ziua cînd această perspectivă va fi răsturnată. N-am uitat ce spunea G. Călinescu: „Pentru ca alții să creadă în noi, noi înșine trebuie să credem în noi”. Apropo: nu ezitați să-l (re)citiți. E dintre cei care fortifică.
Sărăcia, mizeria, minciuna, hoția, biroc

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!