Liceul – o mașină veche cu tuning nereușit

Cu toții ne-am dori să stăm la volanul unei mașini luxoase imediat ce am luat carnetul de conducere, sau
măcar să aducem unele îmbunătățiri autovehicolului pe care deja îl posedăm. Confort, design, mai mulți
cai putere și, dacă se poate, totul cu costuri cît mai mici. Ce ne facem însă cînd aceeași mașină este condusă de niște șoferi care se schimbă o dată la cîțiva ani
sau cîteva luni și mai ales cînd modificările aduse de unul dintre aceștia nu sunt agreate sau compatibile
cu gusturile următorului? Unde vreau să ajung? Cît mai aproape de situația pe care fiecare „șofer” în parte, dar și împreună cu ceilalți, a creat-o în sistemul nostru de învățămînt. De fapt, cît mai aproape de
felul în care percep eu, și poate mulți din jurul meu, imaginea învățămîntului liceal.
Din exterior imaginea nu este prea plăcută, dar totuși ceva mai bună decît din interior: o mașină veche, un
model de dinaintea anilor ’89 cu un tuning care se vrea modern și atrăgător, însă fără continuitate. Cine e
șoferul? Răspunsul este simplu: ministrul educației și cercetării, din ce în ce mai des altă persoană.
Să trecem acum la date tehnice și la detalii interioare și exterioare, mai mult sau mai puțin vizibile. Avem în
România unul dintre cele mai încărcate și mai solicitante sisteme educaționale din lume, cu rezultate
uimitoare, mai mult sau mai puțin cunoscute. Este clar deci că avem de-a face cu un motor cu
supraalimentare și alimentat cu kerosen ( iar din cînd in cînd un „shot” de NO2 Nitrous Express îl uzează
tot mai mult ). Deși este un motor turbo -kerosenic cu supraalimentare, nimeni nu se ocupă de „răcire”, așa că putem să uităm de intercooler sau măcar de o admisie de aer prin capotă care să functioneze
corespunzător. Cu toate acestea, motorul face față excelent „mofturilor” șoferului și dezvoltă o putere pe
care o putem estima, dar unitatea de măsură nu e calul putere, ci „elevul romîn putere” (ERP). Numărul
caracteristic este de ordinul sutelor de mii de ERP.
Să zicem că ne-am lămurit cu partea tehnică, așa că putem trece acum la lucruri mai atrăgătoare și mai
vizibile pentru ochiul oricui: designul exterior și body-tuningul. Mi-ar plăcea să pot afirma că s-a plecat de
la o mașină germana precum BMW, Mercedes sau Audi, sau măcar de la o americană pursînge precum
Ford Mustang, însă trebuie să recunoaștem că este o mașină 100% romînească: o Dacie model cam din ’89 cu un body kit ce se vrea atrăgător. Se observă însă imediat că fiecare componentă a fost creată

independent de restul celorlalte, dispărînd astfel complet senzația de continuitate.
Se observă tot mai clar că exteriorul este format din două jumătăți: una văzută și admirată de U.E. iar
cealaltă văzută de romîni și mai ales elevii din Romînia. Partea „europeană”, independentă de cealaltă
jumătate, are o oarecare continuitate, este vopsită într-o culoare atrăgătoare, evidențiată cu un vinyl care
lasă gurile deschise și ochii mari. Faruri „Angel Eyes” ( asemănătoare celor de la BMW ), stopuri cromate
și jante OZ de 17″ completează simplu designul. Și pentru a păstra aparențele, geamurile laterale sunt fumurii și nu permit vederea deloc în interior.

Evacuarea dublă și de asemeni cromată, spoiler-ul urmează timid liniile caroseriei, iar pragul jos dă
stabilitate, micșorînd aparent garda la sol. Bara din față și cea din spate fac legătura cu partea

romîneasca a „bolidului”. Chiar și la nivelul barelor există o diferență sesizabilă, jumătatea autohtonă fiind
vizibil „cîrpită” cu chit și vopsită în nuanțe diferite una fața de cealaltă. Pragul, farul, stopul, evacuarea,
jantele și geamurile se prezintă încă în varianta de stoc, iar pe ici-colo cîte o pată de rugină macină încet,

dar sigur caroseria.în interior singurul care se bucură cu adevărat de confort este șoferul: computer de bord cu sistem GPS,

scaun din piele, sistem de încălzire tip climatronic, volan cu comenzi pe două dintre cele trei spițe ale
volanului, geamul electric, inserții din lemn și multe alte dotări opționale care nu fac altceva decît să
mărească costurile inutil. Pasagerii sunt mulțumiți cu un confort mai puțin decît mediocru, cu niște
banchete uzate de vreme, în care „mor” de cald sau de frig, în funcție de anotimp. Sistemul audio este de
asemenea unul numai pentru șofer, căci numai difuzorul din portiera sa sună clar și plăcut, în timp ce

restul boxelor sună f.f.f. tare, dar și f.f.f. prost nereușind decît să zgîrie urechile, și așa înfundate, ale
pasagerilor. Geamuri cu deschidere și închidere manuală, care îi pun la un efort inutil pe aceștia din urmă.
Am vrut astfel să sugerez, prin cîteva hiperbole, că ceea ce se vede nu e mereu ceea ce pare. Din interior
imaginea se schimbă și deja începem să descoperim că unele calități nu sunt decît niște mituri despre
vechi profesori și elevi. Interiorul mașinii poate fi comparat cu interiorul unei săli de clasă care nu este
dotată nici cu aer condiționat (sau dacă este dotată, nu este folosit, pentru a economisi curent electric) și
care nu beneficiază nici de o încălzire corespunzătoare de la o centrală termică pe timp de iarnă. Iar restul
simbolurilor vă las să le descifrați singuri și să le interpretați după propria imaginație. Cu o asemenea
imagine în față nu putem decît să închidem ochii pînă cînd unul dintre pasageri va ajunge în locul
șoferului, să schimbe totuși ceva, poate chiar mașina; să fie una de calitate europeană, care să țină cont
de cerințele marelui public. Pînă atunci, drum bun în continuare tuturor! (Andrei GHERLA – XI D)functioneze
corespunzător. Cu toate acestea, motorul fa

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!