Lumea românească

Atac asupra Bisericii

Vasile PRUTEANU

Am crezut, la început, că atacurile asupra simbolurilor religiei creștine reprezintă o măruntă diversiune a unui grupuscul de atei extremiști, amintind de profanarea bisericilor de către bolșevici. Profesorul buzoian Emil Moise, însă, n-a apărut din senin. Este vîrful de lance al unui atac ce se vrea devastator, pe care-l susțin cu cerbicie o fostă activistă PCR (Smaranda Enache) în străinătate, iar în țară Renate Weber, Zoe Petre, Ion Bogdan Lefter ș.a. Ca să fie credibilă și să trezească ostilitate, doamna Zoe Petre merge pînă acolo încît apreciază că „susținătorii simbolurilor religiei creștine nu reprezintă în lumea de azi decît un reziduu comunist”. Zău, doamnă? După cîte țin minte, comunismul n-a agreat niciodată biserica și simbolurile ei. âți era frică să mergi la biserică, nu cumva să te pîrască vreun turnător, că rămîneai automat fără serviciu. Dacă acești contestatari se raportează la o „minoritate etnică trădată” (evreii) ar fi mai bine să mai treacă pe la Sinagogă, poate află și idei mai generoase. Poate li se spune că Dumnezeu este iubire, iar religia nu este „suspinul creaturii chinuite, care pierzîndu-se pe sine în lume își caută alinarea într-o familie iluzorie, aflată în cer”, cum scria Marx, tătucul ideologic al tuturor ateilor.
Bănuiesc că mulți atei sînt deranjați că de pe cruce ne veghează chipul tragic al Mîntuitorului, pe care ar dori să-l alunge din lume. Nu e prima dată în istorie cînd se dorește așa ceva. în România comunistă, timp de 50 de ani, cuvintele biserică, icoană, cruce au fost alungate din cărți și rostite cu spaimă. E rușinos că odată cu intrarea noastră în comunitatea europeană se lansează, din nou, atacuri, știut fiind faptul că religia creștină este dominantă în Europa și ea a format, în bună parte, ceea ce numim spiritul european. Pe lîngă spiritualitate și credință, religia mai reprezintă și o morală comună, mult mai ascultată și mai respectată decît cine știe ce norme etice stabilite în vreo societate aflată în evoluție istorică. Pe o astfel de morală ne-am întemeiat și noi, românii, ca popor creștin. Din milă și iubire pentru noi s-a întrupat Hristos spre a ne mîngîia, a ne veni în ajutor și a ne reda simțul demnității și dreptății. Care a răbdat pînă la capăt agonia cea mai cumplită din cîte pot fi. Pentru ca astfel să asume cel mai caracteristic dintre elementele condiției omenești: SUFERINȚA. De care noi, ca popor și ca cetățeni, n-am fost străini ani îndelungați sub povara ateismului.
Pe 27 decembrie 2006, președintele Traian Băsescu a promulgat „Legea cultelor”, motiv pentru dușmanii credinței să-l caracterizeze drept „ayatollah antisemit și antiromân”. Mi se pare o rușinoasă insultă. Articolul 13, al. 2 din Lege (atît de contestat în presă) prevede: „sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de defăimare și învrăjbire religioasă, precum și ofensa publică adusă simbolurilor religioase”. Nu văd o prevedere mai rațională decît asta. Nu înțeleg de ce Centrul de Resurse Juridice și alte ONG-uri, conduse de Renate Weber, s-ar opune atît de vehement acestor prevederi absolut admirabile, îndemnîndu-i pe artiști și scriitori să tremure de frica acestui articol. Nu există nici o rațiune de a ne speria sau de a suspecta că s-ar îngrădi creația artistică și literară. Dimpotrivă.
Bănuiesc că o sumă de comentatori de bună credință s-au speriat că Institutul pentru Religie și Politici Publice din SUA a criticat această lege. Păi, institutul ăsta e o sectă a scientologilor. O tocăniță amestecată între meditația yoghină transcedentală și cultura science-fiction. E treaba lui. Noi avem alte păreri și practici religioase. Astfel de secte sînt interzise în Franța, Belgia, Germania, Spania și Italia, țări cît se poate de membre ale UE. Legea românească a cultelor a fost îndelung elaborată și discutată, primind aviz favorabil de la Comisia Veneția, Consorțiul european stat-biserică și de la Comitetul Helsinki. Dincolo de aceste aspecte, cred că atacul concertat asupra bisericii creștine este, totuși, unul interesat, murdar și antiromânesc. Nu dau acestor treburi lumești mai multă însemnătate decît li se cuvine. Nu le disprețuiesc deoarece pot produce confuzii și rătăciri. Nu aștept ca Dumnezeu să ne rezolve treburile noastre, pentru că chivernisirea lor ne revine nouă, ca ființe înzestrate de El cu rațiune și inimă fierbinte. Știu că lumea e neunitară, că totul – în bine, ca și în rău – se poate petrece în cuprinsul ei. Dar mai știu că împotriva răutății și a încercărilor de rătăcire a minții românilor trebuie luptat cu perseverență și abnegație.a și simbolurile ei. âți era frică să mergi la biserică, nu cumva să te pîrasc

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!