Lumea românească

Virtuți în suferință: unitatea și solidaritatea

Vasile PRUTEANU

Trei au fost momentele solare ale istoriei noastre, cînd întrega suflare românească „unită-n cuget și-n simțiri” a jalonat viitorul nației noastre: Unirea Principatelor, Marea Unire din 1918 și Revoluția din 1989. Au mai fost și altele, dar nu de aceeași strălucire. Bunele raporturi dintre oameni s-au stabilit ca într-un miracol, chiar dacă ele nu s-au menținut mult timp sau au fost trădate sistematic. în inima românilor au rămas, însă, ca momente de vîrf, ca evenimente cu rezonanță îndelungată. Atunci, pe bună dreptate, oricare cetățean putea spune, cu inima curată, că este mîndru că-i român, fiecare contribuind după puteri la acele acte istorice. Din nefericire, acea unitate de monolit, acea caldă solidaritate s-a prăbușit mereu sub povara intereselor personale sau de grup, sucombînd adesea în fanfaronadă și fanatism. Și astăzi, ca și în trecut, am ajuns să invocăm prea des nevoia de unitate și solidaritate, hărțuiți neîncetat de scandaluri și acuze azvîrlite în partenerii sau adversarii politici cu forța glonțului nimicitor. Din amestecul de insurgență rebarbativă și dezbinare nu are cum rezulta o armonie profitabilă. Incapacitatea de a obține o autentică unitate și solidaritate – aceasta e drama politică a zilelor noastre, resimțită dureros în atomizarea și suferința acestor virtuți.
Trăim într-un timp mai mult al disoluțiilor decît al coagulărilor morale, ce se lasă îndelung așteptate. Se pare că s-a trecut prea repede de la cultul asfixiant al personalității (practicat în comunism) la cel al eurilor inflaționare, ce se manifestă ca o adevărată calamitate socială. Un teren foarte impropriu pentru constituirea și consolidarea unei solidarități autentice între partenerii politici de la guvernare și populația derutată de nesfîrșitele scandaluri. Ar fi o iluzie să credem că mentalitățile stricate în trecut se pot repara peste noapte. E de-ajuns să înțelegem natura conflictuală a președintelui țării ca să ne dăm seama că o armonie reală a clasei politice conducătoare nu este prea curînd cu putință. De cînd a devenit șef al statului, domnul Traian Băsescu n-a încetat o clipă să atace guvernul, oferind vînt din pupa PSD-ului. Dacă în guvern n-ar colcăi corupția și intersele murdare, președintele n-ar fi ieșit la bătăie cu un amărît de bilețel, ci cu fapte grele. Impetuozitatea atacurilor la adresa propriilor săi aliați dovedește înclinații de intrigant, anulînd orice posibilitate a răspunderii solidare sau a unei unități asumate.Parcă a dispărut în neant disponibilitatea de a dialoga omenește, măcar amiabil, între prezident și premier. Se poartă unul cu altul nu ca persoane normale, ci ca „funcții”. Cînd concezi să fii doar „funcție” nu mai poți avea comportament omenesc, ci doar „moduri de funcționare”. Ca niște dispozitive reci, fără inimă, fără afecțiune. Nouă ne-ar prinde bine dacă personalitățile politice ar afișa o camaraderie, fie și mimată, pentru liniștea noastră. Dacă nu poate fi așa, lumii nu-i este la îndemînă și se lasă ușor manipulată de bîrfele de șanț, de opiniile cețoase ale tuturor comentatorilor și analiștilor de conjunctură, prezenți seară de seară pe micile ecrane. Ne vine greu să ne mai regăsim sufletul în aceste nesfîrșite ciondăneli, care de care mai trăsnite și mai anapoda. în aceste condiții, ne purtăm prost unii cu alții nu pentru că ignorăm sau încălcăm niște regului de bună purtare, ci pentru că nu ne mai gîndim unii la alții, nu mai vedem altceva decît interesele și ambițiile nostre.
Măcar în aceste zile dacă ne-am aduce aminte de înaintașii care, „dînd mînă cu mînă”, au construit o țară și o națiune. Am putea scoate din suferință cele două virtuți fundamentale ale unui popor: unitatea și solidaritatea. Am putea medita asupra gesturilor noastre, asupra rostului nostru individual și comunitar. Ne-am mai îmblînzi, poate, încrîncenările, dușmăniile, pornirile spre ură și ne-am așeza gospodărește la muncă pentru a ieși din sărăcie și din starea de beligeranță continuă. Care ne obosește și ne stoarce de puteri și de visuri. N-ar fi rău să mai trecem peste urgențele cotidiene, să mai atenuăm înțepătura ghimpelui acut al necesității, ca să putem înțelege mai bine cerințele veacului și ale lumii cu care de-abia ne-am adunat în comunitatea europeană.nima românilor au rămas, însă, ca momente de vîrf, ca evenimente cu rezonanță îndelungată. Atunci, pe bună dreptate, oricare

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!