LUMEA ROM+NEASCĂ

Dialectica sacrului

Elena BUFTEA

âmi amintesc de un citat din Malraux: „Tout homme reve d’etre Dieu”, după ce Nietzsche scria: „Dieu est mort”. Lipsită de dimensiunea sacrului, opera lui Malraux ne propune o imagine a omului și a condiției sale, singur în fața absurdului și a haosului, făcînd din înfruntarea suferinței și a torturii unica sa rațiune de a fi. Toate marile scene ale romanelor sale sînt crucificări ale omului și ele au marcat generația anilor ’30, o lume de după și dinainte de război. Secolul XX, perioada de pace, prezintă un om total, mai echilibrat, făcînd primii pași pe lună și stăpînind progresele științei; dar, surprinzător, începutul noului mileniu marchează o revenire la sacru din aceleași motive pentru care generația ’30 l-a pierdut, căci omul nu poate trăi în haos. Mircea Eliade scria în „Nostalgia originilor”: „Revelînd ființa, sensul și adevărul într-o lume necunoscută, haotică și amenințătoare, experiența sacrului a netezit calea gîndirii sistematice.
Pentru noi, românii, sacrul, religia nu a fost niciodată un «Muzeu de fosile», o «Descoperire arheologică», ci un mesaj viu care ne descoperă situații existențiale fundamentale. Hrana, munca, dragostea au pentru noi valoare sacră și l-am simțit întotdeauna pe Dumnezeu alături, chiar dacă, așezați la răscrucea dintre Orient și Occident, am fost prădați de tot ce ne-a dăruit Dumnezeu, de-am rămas numai cu formele de relief. Nici chiar desacralizarea comunistă n-a reușit să ne distrugă această înclinație spre sacru, îngemănarea sufletului românesc cu natura și Dumnezeu. Pentru puritanismul occidental poate părea un păcat acest vitalism plin de un umor biciuitor și totuși de o extraordinară toleranță. Mă refer la viața armonioasă a românilor cu celelalte etnii, chiar dacă suplețea românului nu s-a acomodat niciodată cu intransigența maghiarului obsedat de supremație și acționăm, deseori, pe furiș, cum am făcut odinioară cînd am îmbrăcat statuia lui Eminescu din grădina botanică din Cluj în costum maghiar sau acum – cu poarta săsească. Cu țiganii ne-am înțeles și la necaz, dar mai ales la bucurie, căci au făcut să plîngă viorile și grija banilor nu i-a împiedicat să doarmă alături de pirandele lor, care ne-au ghicit în palmă destine mărețe în UE. Ceaușescu a încercat, săracu’, să-i scoată din corturi și să-i bage în blocuri, dar și-au luat calul cu ei în apartamente. Deși nouă ne sînt simpatici, occidentalii ne-au acuzat de discriminare, și acum primarii de la Roma, din Anglia și din alte părți ni-i trimit pachet, îmbarcați în avioane, tot pe banii guvernului român, că nouă ne plac manelele. Și cu celelalte etnii minoritare am trăit în bună pace.
Și totuși, parcă mă cuprinde o frică: se zice că Dumnezeu ia mințile celor pe care vrea să-i piardă. Mă gîndesc la guvernanți și la Biserica Ortodoxă Română. E o vînzoleală pentru ciolan și o fobie pentru catedrale mărețe care oricum vor rămîne goale, precum piramidele din Egipt, ținînd cont de hemoragia tineretului român în țări mai puțin sacre… Dumnezeu ia mințile celor p

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!