Luneta și ruleta

DVD-ul și sufletul

Dan PERȘA

Acum, că s-a inventat și DVD-ul, iar Hard Diskurile au crescut fabulos în megabiți, poți frumușel închiria de la un centru specializat (dacă nu agreezi televiziunea prin cablu) mormane de filme. în general, cei care închiriază și vînd nu au în arsenal filme de cinematecă. Au, mai degrabă, din cele „cu bătăi”, cu trupe de comando și comedii de toate soiurile, însă nu puține sînt filmele sience-fiction. Deși într-o vreme îmi spuneam că SF-ul a decăzut mult față de anii lui de glorie din secolul trecut, încît ar părea că e mai puțin agreat de public, lucrurile nu stau chiar așa. Filme SF există destule, doar că au schimbat macazul. Dacă în vremea modernismului tîrziu el avea o alură optimistă în ce privește putința oamenilor de a ajunge la un liman, de a se coordona rațional față de problemele omenirii pentru a le rezolva, acum, în noul nostru secol acest optimism mai există abia ca o rămășiță și asta mai degrabă în seriale. Pentru că filmele SF de lung metraj au devenit un soi de filme de groază. Apocaliptice în cel mai înalt grad și care caută să exprime imensa presiune psihică exercitată asupra oamenilor. Eroii acestor filme sînt un soi de nebuni – ba chiar demenți care nu se dau în lături nici chiar de la crime -, dar acești nebuni sînt în căutarea unui mod de a „salva” lumea. Adică SF-ul nu mai face oficii pentru știință, pentru cunoașterea pozitivistă, ci a devenit un soi de expresie a suferințelor psihice omenești, a torturilor psihice. în mod cert – deloc întîmplător, pentru că deși la prima vedere societatea omenească pare una mai liberă (și libertină) ca oricînd, ea nu e, de fapt, decît o altă fațetă a unei societăți totalitare. Una care s-a închis în ea însăși și care vrea să integreze înlăuntrul ei toată speța umană, indiferent prin ce mijloace. Acest totalitarism luase, într-o vreme, numele de globalism și el este astăzi o evidență: se mănîncă la fel în SUA ca și în Romînia (chiar dacă se mai păstrează încă, la noi, mîncăruri tradiționale și sarmalele cu mămăliguță mai fac deliciile gurmanzilor), în Canada ca și în Turcia, se vizionează aceleași filme, încît și cutumele și codurile culturale se uniformizează, iar pînă la urmă se uniformizează și dorințele. Avem, toți oamenii, de oriunde, cam aceleași dorințe. Cînd vin unii, cum sînt arabii, care au alte dorințe (și alte obiceiuri și alte coduri culturale), nu pot să nu intre în conflict cu lumea noastră solară, hai să-i zicem a civilizației de tip european. Și vor fi aduși, acești arabi, cu vremea, la același numitor cu noi. Terorismul va fi într-adevăr stăvilit, dar e o mare ipocrizie aici: pentru că lupta împotriva terorismului (absolut necesară și legitimă) e, totuși, în substrat o bătălie împotriva celor care sînt altfel decît noi. La fel cum într-o emisiune tv am văzut cum despre țiganii căldărari se spunea că ei vor trebui să fie „integrați”, dar fără să-și piardă tradiția de a face alambicuri, tigăi și fripteuze. Datele culturale de facto, profunde, ale acestor țigani (care refuză să-și spună rromi), vor fi cu totul distruse, identitatea lor nu va mai exista: dar noi părem că am face un lucru bun, pentru că le-am lăsat o „tradiție”, anume – pe cea „economică”: dacă țiganul căldărar face alambicuri, înseamnă că și-a păstrat cultura, nu? Și ipocrizia e vizibilă în toate aceste acte, fie că e vorba de corectitudinea politică prin care negrilor din SUA li se spune afro-americani, fără ca prin asta să-și poată păstra cultura, fie că e vorba despre libertatea unei țări de a-și păstra obiceiurile. în fine, filmele SF pun în discuție tocmai aceste traume psihice provocate de scenariile apocaliptice ale pierderilor de identitate ale unor mari grupuri umane, fie că sînt populații minoritare, fie că sînt popoare. Și chiar și atunci cînd accentul se pune în alt loc, cum ar fi într-un film ca „Matrix”, ideea subzistă: trăim într-un sistem socio-politic care ne oprimă. Dar și o altă idee își face apariția aici: anume, că oamenii sînt un fel de plagă, de microbi ai planetei pe care o distrug cu încetul. Că sînt niște ființe cu totul diferite de cele produse de natură: e drept, au conștiință de sine, dar o folosesc într-un mod distructiv. Și e destul de clar: sîntem singurele ființe de pe pămînt care distrug mediul în care trăiesc.
Iată, așadar, cele două idei care animă producțiile SF din ultimii ani: apocalipsa și trauma psihică. încît, devine interesant un alt film SF, cu bătaie asupra a ce ar însemna identitatea individului: un om care a murit renaște în corpul altui om. Conștiința lui s-a transferat în alt trup. E omul același? Este omul trupul lui sau e conștiința lui? Și filmul merge mai departe. Acel om moare din nou, dar de această dată i se transferă în alt trup nu conștiința, ci sufletul. Iar sufletul nu are memorie. Și m-am întrebat: cum oare vor rezolva scenariștii această problemă? Pentru că, europeni fiind, avem convingerea că identitatea noastră e dată de conștiință. Ei bine, problema a fost rezolvată astfel: acel suflet fără memorie va face ca omul în care el s-a stabilit să se îndrăgostească de aceeași femeie pe care a iubit-o, să aibă aceiași prieteni pe care i-a avut, să aibă aceleași dorințe care l-au animat, să gîndească la fel despre lume cum gîndise și înainte. Iată că persistența existenței noastre nu se află nici în trup, nici în conștiință, ci în suflet. Chiar dacă sufletul nu are memorie vie, a faptelor, a realității înconjurătoare, este totuși cel ce este, cel ce rămîne, cel ce este mereu identic lui însuși și nu poate fi trădat. Acum, e destul de limpede ce simt acei oameni care scriu scenarii pentru filmele SF prezentînd lumea noastră ca pe apocalipsa în derulare și în care oamenii nu-și mai găsesc locul, fiind traumatizați. Ei vor să spună că, dincolo de faptul că ne distrugem mediul de viață, ne distrugem și sufletul. Sufletul, acel ceva divin, acea scînteie a vieții, acel suflu pe care Dumnezeu l-a suflat în gura lui Adam pentru a-i oferi viața. Și dacă sufletul este dat de Dumnezeu, cum am putea crede că altceva decît el este identitatea noastră?
, toți oamenii, de oriunde, cam aceleași dorințe. Cînd vin unii, cum sînt arabii, care au alte dorințe (și alte obiceiuri

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!