Luneta și ruleta

Limbajul culturii și limbajele derivate (2)

Dan PERȘA

Oamenii de cultură sînt prea timizi. Ei ar trebui să se așeze, în virtutea superiorității spirituale, deasupra oamenilor politici, dar nu o fac. Din cauză că depind de administrații locale și naționale și depind de puterea politică. Să dăm un exemplu? Cred că nu e altul mai bun decît „relația” Dan Pavel – Gigi Becali. Gigi Becali (să-l considerăm aici ca avînd o dublă calitate, aceea de om politic și de mare om de afaceri), a dorit să-și escaladeze „incultura”, a dorit să dobîndească măcar un pic din limbajul culturii, gîndind că o poate face prin intermediul limbajului politic. Nu a greșit, în opinia mea. și l-a angajat pe Dan Pavel, a angajt un analist, un politolog. Atît cît i-a stat în putință, Dan Pavel l-a ajutat pe Gigi Becali. S-a văzut o schimbare în mentalitatea omului de afaceri, dar și o încercare de schimbare a limbajului său. Lucrurile nu au putut fi duse, însă, pînă la capăt. Dan Pavel nu putea suplini lipsa de instrucție culturală a lui Gigi Becali. Acesta este, însă, cazul extrem. Majoritatea oamenilor politici sînt pe alte trepte ale instrucției decît Gigi Becali. Mulți senatori sînt oameni de cultură veritabili. Și totuși, pare să fie un paradox, iar dacă nu, e de-a dreptul o fundătură: cum de acești oameni politici instruiți nu pot impune un limbaj politic bazat pe limbajul culturii? Cum de nu pot impune ei un limbaj politic de conținut lumii noastre politice, dacă intelectualii culturii au dat greș, din motive clare (dependența financiară de puterea politică și admistrativă)? Paradox sau fundătură. Fie, însă, una ori alta, o soluție ar trebui găsită. Pentru că ruptura limbajelor derivate din limbajul culturii e un fapt ce a devenit o evidență, e o certitudine mai mult ca alarmantă.
România riscă enorm de mult în acest context: în loc să se integreze în UE, așa cum își dorește, ea va fi asimilată de UE. Va fi o țărișoară fără personalitate, căci nu va avea glas. Oamenii politici cred că pot rezolva problema aceasta prin calitatea deosebită a românilor (tot oameni politici) aleși să ne reprezinte în structurile europene. Dar cum să rezolve ei problema, cînd vor participa la întruniri utilizînd un limbaj politic lipsit de conținut, căci e rupt de limbajul culturii românești ce ne dă identitate? Ei nu vor putea afirma identitatea noastră, ci doar, poate că de multe ori deconcertante, fiind fără direcție, problematici punctuale, minore. Noi trăim, la atîția ani de la prăbușirea regimului comunist, fervoarea luptei împotriva corupției și fervoarea deconspirărilor. Că trăim aceste fervori e de neînțeles. E un moment cînd, de fapt, pierdem iar războiul, antrenîndu-ne singuri în bătălii colaterale, cînd prioritatea națională ar fi dezvoltarea limbajului cultural al României. E o prioritate, în primul rînd politică, deoarece politica la noi e încă de sorginte fanariotă. Ea controlează (și își dorește să controleze) toate structurile societății și are pretenția să controleze toate limbajele. Foarte bine, vrea să controleze, atunci să o facă, dar ieșind din abulia în care nu-și poate socoti prioritățile și consecințele faptelor. Probabil că aici se află rana pe care trebuie să punem degetul. Poate că de aici pornește neputința oamenilor de cultură de a convinge puterea politică de necesitatea dezvoltării limbajului cultural și tot de aici pornește paradoxul sau fundătura de care vorbeam înainte: senatorii și parlamentarii care sînt și oameni de cultură nu pot impune un limbaj politic de extracție culturală.
însă e posibil ca faptele să fie mult mai grave. E posibil ca toate vorbele să fie în van. Poate că tocmai acesta e lucrul care nu se dorește: dezvoltarea culturii românești, așezarea ei pe picior de egalitate cu limbajul cultural al țărilor occidentale. Pentru că de s-ar dori așa ceva, nu s-ar putea porni decît de la susținerea dezvoltării societății civile românești. Or, se pare că toate acțiunile puterii politice de la vîrf din acest moment sînt defavorabile, de nu contrare, dezvoltării unei societăți civile puternice. Poate că mă înșel, dar tot ce se întîmplă la noi în plan politic îmi pare mai degrabă un spectacol buf decît urmarea unor direcții necesare. Un spectacol improvizat, căci nu are în substrat un limbaj. Sau poate că el există, și ne scapă. Fiindcă tot ce se arată convergent, consecvent în acest spectacol, are o natură distructivă. Pare că nimic nu se creează, ci totul se distruge. Totul pare un joc în care s-au pierdut reperele, iar dacă e așa, el va duce la moartea jucătorilor. Fiind vorba de decese politice, înainte să moară jucătorii, spectatorii vor fi cei ce vor suferi. schimbare în mentalitatea omului de afaceri, dar și o încer

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!