Luneta și ruleta

Lustrația la români

Dan PERȘA

„Omul ilustrat” e titlul unei cunoscute cărți de Ray Bradbury. în traducere românească așa i s-a spus, dar se putea numi și „Omul desenat” ori „Omul tatuat”. în orice caz, punctul comun al povestirilor din volum este acela că fiece bucățică tatuată pe piele are în substrat o poveste. Iar poveștile sînt treceri din realitate în coșmar. „Omul lustrat” nu e titlul vreunei opere literare. Dimpotrivă, e numele unei realități românești de zi cu zi, de o vreme încoace. Nu e vorba însă de vreo lustrație de facto, cum ar putea crede vreun străin. La noi lucrurile nu se fac pe față. De ar fi fost așa, legea lustrației s-ar fi dat la vremea ei, în anul 1990, îndată după Revoluție, sau măcar îndată ce Frontul Salvării Naționale s-ar fi dizolvat. La noi nu s-a făcut însă lustrație. N-ar fi fost greu s-o faci, ar fi fost imposibil. Pentru că partidele noastre – cele de atunci și cele de astăzi (nimic nu s-a schimbat) – sînt doar așchii, fragmente mai mult sau mai puțin ample din defunctul partid unic, cel comunist. Dacă mergi la liberali să ceri ceva, dai de comuniști. Dacă mergi la pd-iști, dai tot de comuniști. La prm ce să mai spun, dai de comunisto-securiști. Și tot așa, oriunde te-ai duce.
Să fim înțeleși. Nu găsești cripto-comuniști, fiindcă oamenii ăștia nu au conștiința faptului că sînt comuniști. Ei chiar se cred liberali, democrați, naționaliști. Și atunci, cum să faci lustrație, că ar fi să lustrezi toți potentații zilei. Pînă și asupra președintelui țării, deși teoretic cel mai inocent om din stat (nu și angelic – ha-ha-ha), planează suspiciuni. Că ar fi fost, că ar fi dat, că a pășit, că a întins – și așa mai departe, n-are nevoie românul de lucruri concrete ca să compromită un om. Oricum, lustrația nu se face pe criterii de orientare politică. De altfel, nici nu poți prinde cu mîța în sac un parlamentar care susține legi social-democrate, deși e liberal. E greu să dovedești, cu doctrina în mînă, cînd aceștia greșesc. Lustrația cade numai asupra celor dovediți de un anume organism, CNSAS, că au colaborat cu fostul regim comunist, mă rog, cu organele de represiune ale fostului regim. însă și în acest caz cuvîntul ar trebui pus în ghilimele. Pentru că lustrație înseamnă de fapt interdicția, pentru un om compromis, de a participa la viața publică românească în funcții de decizie. Compromițătoare e considerată la noi doar colaborarea cu fosta securitate. Alte forme de imoralitate nu se iau în calcul. Iar lustrația la modul practic nu există. O reală lege a lustrației ar trebui să pună pe tușă pentru o perioadă bine determinată de timp (determinată prin lege) pe cel compromis. Or, o astfel de lege nu funcționează la noi. Tot ce s-a făcut, s-a făcut de către partide. Atunci cînd au fost găsiți de CNSAS (dar mai des pe căi colaterale) oameni vinovați care-au fost instrumente ale regimului comunist, n-a intrat în vigoare o lege a lustrației, aplicată după o cercetare în justiție a adevărului în urma căruia să se dea o hotărîre judecătorească, ci colegii de partid i-au exclus, însă doar din partid, nu și din funcția publică pe cei „vinovați”. Iar acest cuvînt trebuie pus și el în ghilimele, pentru că „vina” ridică deseori dubii, la mai bine de 16 ani distanță de căderea regimului comunist. De unde să știm că, așa cum a lăsat impresia Mona Muscă, acești „vinovați” de ieri nu s-au corijat în concepții? Nu vreau să le iau apărarea. Dar fără un proces al comunismului, această „lustrație” la voia întîmplării, care lovește în te miri cine, în vreme ce alții, pe care îi știm „mai vinovați” (dacă e permis să folosim grade de comparație cînd e vorba de vina de imoralitate și inumanitate), stau bine merci în fotoliile lor… Ce vreau să spun e că la noi lustrația e originală. Cum va fi venind asta?, s-ar putea întreba vreun occidental, care știe că o lege a lustrației nu poate funcționa decît conform… legii. Cum va fi venind o „lustrație originală”? Uite că la noi se poate! Și asta pentru că lustrația e orchestrată din umbră de grupări și asociații anonime de interese, care-și dau lovituri una celeilalte. Ai „lustrat” un om de-al meu, „lustrez” și eu unul de-al tău. Cam așa proceda, pe vremuri, mafia, doar că în sînul ei „lustrație” trebuie înlocuit cu „luxație”. Pentru că mafia rupea mîini și picioare. Ori chiar mai rău. Lustrația originală pare mai degrabă o forma mafiotă de eliminare a oponenților, decît un mod de a proceda al instituțiilor statului și mai ales al Justiției. Din nou, ca și în perioada comunistă, Justiția este ocolită. Asta e ce mă deranjează. De ce nimeni nu înțelege că nici o vinovăție nu poate fi stabilită decît de justiție? La noi, partidele exclud aproape în ziua următoare un membru ce a fost acuzat de colaboraționism, iar CNSAS-ul are ultimul cuvînt. Oare cum vine asta? Nu pot înțelege. Nimeni nu așteaptă și nimeni nu cere verdictul Justiției înainte de a trece la fapte. Deci e clar: la români, prezumția de nevinovăție nu funcționează. La noi, omul lustrat devine îndată un om ilustrat. I se tatuează pe trup o poveste. Dar nu se știe dacă e cu adevărat povestea vieții sale, deoarece nu a fost cercetat în justiție. E posibil ca povestea ce-i este tatuată pe trup (și de care nu mai are scăpare) să fie, de fapt, povestea unui coșmar. tfel, nici nu poți prinde cu mîța în sac un parlamentar care susține legi social-dem

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!