Luneta și ruleta

„Gigi”

Dan PERȘA

Gigi Becali e cel mai pitoresc român. Pînă să se apuce de înjurat, acu’ an, pe șleau, în direct, de rudele pînă la a șaptea spiță, niște preopinenți mai mult sau mai puțin închipuiți, Gigi apărea ziulica întreagă pe micul ecran. Figura lui simpatică, pitorescul, limbajul la limita plasticității de mahala, l-au făcut agreat de public. Gigi face rating. Poate doar Cristian Tudor Popescu mai atrage mulțimile la fel de mult. Așa că, după regalul său de injurii, deși televiziunile s-au jurat că nu-l vor mai primi pe post, și-au mușcat îndată limba. Nu puteau rata una din ocaziile grase de-a atrage atenția. încît, după o scurtă eclipsă, Gigi Becali apărea iar pe micul ecran, și încă aidoma lui Făt-Frumos: înghițit de fiară și regurgitat mai viteaz decît a fost. A deprins două boabe din limbajul lui Coehlo, la limită, firește, e azi un Cavaler al Luminii, dar cel mai interesant e că s-a forțat să-și domine temperamentul și o vreme a reușit. Am făcut o previziune atunci: că n-o să-l țină prea mult. Ajuns dependent de televiziune, a cedat în fața interdicției, făcînd figura unui om chibzuit, dar nu te poți dezice de tine însuți prea mult, mai ales cînd ești un Gigi Becali, adică un ins fără măsură. Următoarea izbucnire a patronului echipei de la Ghencea a fost, probabil, mai fulminantă, dar nu a clintit un fir de păr măcar din capul oponentului: s-a înjurat cu Vadim fără urmări. Acesta e marele secret al lui Gigi Becali: furia sa amuză, nu lezează; însuflețește, nu enervează. Și asta pentru că, mereu, Gigi, fiind cu totul lipsit de simțul ridicolului, e cel mai don quijotesc personaj din istoria recentă a României: tot ce e grav pentru el, pentru ceilalți e amuzant. Cine altcineva ar porni să împartă dolari și euro sărmanilor? O pomană cum nu s-a mai pomenit: cei miluiți îi rîdeau în spate galantonului domn. ânțeleseseră ceva: că o fi avînd el, Gigi, o inimă mare, dar ea suferă de un viciu, pe undeva răsuflă. Iar acest suflu e orgoliul. Gigi vrea recunoaștere publică, vrea să se simtă iubit, vrea să se știe cît de măreț e. Nu degeaba s-a autodeclarat Voievod al românilor. Vanitatea strică și suflete alese, darmite un suflet cioplit din topor. înjurăturile lui au fost deja uitate. Nimeni nu-și mai amintește de ele. înjurătura nu e, la români, o izbucnire ce-i exclude pe injurioși din sfera relațiilor și comunicării publice. Mai cu seamă pe Gigi, căruia tocmai aici îi e locul. El nu poate trăi fără public, fără martori ai faptelor sale, fără adulatori, fără cortegiu. Probabil, cea mai bună carieră pentru Gigi ar fi fost cea de cîntăreț. Ar fi deschis gura doar pentru a reproduce versurile unui textier și n-ar fi căzut în hilar spunînd ce gîndește. Și-ar fi lăsat liber temperamentul fără să intrige. Dar poate cel mai amuzant episod al existenței sale pe care se străduiește, ca nimeni altul, s-o facă publică, este declarația sa după șprițul băut cu președintele țării. întrebat de ce face gălăgie, de ce se întinde mai mult decît îi poate plapuma, a spus, meditativ, atît cît poate Gigi face figura Gânditorului: eu intru în luptă alături de prietenii mei. Bătălia n-a durat însă mult. Nu e antrenat pentru așa ceva. Totuși, aparițiile tv par să nu-i priiască. De o vreme s-a gălbejit, de parcă n-ar avea ce să mănînce. Or, noi știm bine că are. L-or fi ofilit grijile țării. Nu-i de ici – de colo să fii voievod al românilor. Mulți din ei au sfîrșit rău. Noroc că, azi, voievodul e mai degrabă Cavaler al Luminii: insul neprihănit al lui Coehlio trecut printr-o imaginație aberantă.
Dar nu am făcut „fișa” lui Gigi de pomană. De curînd, Mihai Tatulici l-a invitat la emisiunea sa „Zece pentru România”. L-a invitat alături de mari personalități ale culturii și științei. Printre acestea s-a aflat criticul literar Alex. Ștefănescu, redactor șef al României literare. Care n-a rezistat delirului becalian (ceva de soiul unui delir dalinian, dar de mahala și necreativ) și l-a apostrofat pe Gigi, cerîndu-i să fie pios cu valorile culturii române. Gigi, știm toți, nu se poate exprima ca orator, dar înțelege tot ce i se întîmplă. Lipsit de instrucție, spre deosebire de mulții noștri intelectuali blazați, dezabuzați, e avid de „spiritualitate” (și am pus vorba în ghilimele pentru că e o spiritualitate cum o înțelege el), e avid să apară ca om cult în ochii lumii – adică, într-o vorbă, deși necizelat, e sensibil. Gigi nu e doar cel mai pitoresc personaj, e și cel mai sensibil român. Așa că „s-a simțit”. A înțeles mesajul lui Alex. Ștefănescu și, deși oricui îi e greu să-și plece capul, el și l-a plecat. A ieșit din sală. A înțeles că a fabrica pixuri și creioane pentru scris nu e tot una cu a scrie poezii. Am aflat și ce s-a întîmplat mai apoi, în culise. Gigi l-a așteptat pe Alex. Ștefănescu, cel care-l „învinsese”. într-un fel, așteptarea aceasta echivalează cu o strîngere de mînă, deși Gigi n-a putut face așa ceva pe față. L-a așteptat pe Alex. Ștefănescu și l-a invitat la o vorbă la o cafea. Alex. Ștefănescu a refuzat: pe platou a fost obligat să-i vorbească, acum nu-l mai obligă nimeni. Gigi l-a invitat atunci la ceva mai consistent. Alex. Ștefănescu a glumit: „nu discut, a spus el, decît de la fasole cu ciolan în sus”. Gluma aceasta a încheiat discuția. Inteligența a triumfat. însă știm: nici inteligența, nici spiritualitatea, nici bagajul cultural nu pot triumfa asupra forței brute care, îngenunchind omul, îi anulează energiile psihice și spirituale. E un caz fericit cel de acum. Inteligența a triumfat numai pentru că Gigi e dornic de a-și admira inteligența, detașarea diplomatică, bagajul cultural, spiritualitatea. Altfel, și-ar fi slobozit body-guarzii asupra lui Alex. Ștefănescu. Gigi e un caz rar, dacă nu singular, de pofticiuni spirituale și năzuințe culturale. Dacă are copii, îi va da la școli înalte. Cîți dintre parlamentarii noștri ar fi în stare să-și aștepte oponentul în stradă și să-l invite la o cafea? Partea proastă însă e că televiziunea îl strică. Lipsa lui de măsură era contracarată de naivitate. Acum, orgoliul său a crescut în așa hal, încît Gigi începe să-și piardă candoarea. Mai zilele trecute, fără să mai țină seama de nimic, s-a luat de Nicolae Manolescu și l-a bălăcărit. Că se ia de președințele țării, de Traian Băsescu, nu înseamnă aproape nimic: sînt de-un leat, de-un soi, de-o stirpe și îi desparte doar simțul responsabilității, care lui Gigi îi lipsește. Dar că se ia de Nicolae Manolescu, dovedește că Gigi tinde să ajungă un Cavaler al Luminii căruia i s-au întunecat mințile. Că nu are criterii pentru aprecierea valorilor, asta o știm. La el ne cucerea ingenuitatea și o anumită sfială față de valori. Acum, i s-a urcat la cap. Iar asta poate însemna începutul prăbușirii sale, care oricum atîrnă de un fir de păr. intele țării. întrebat de ce face gălăgie, de ce se întinde mai mult decît îi poate plapuma, a spus

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!