Mai poartă Bobby Fischer laurii de campion?

Dan PERȘA

Una dintre pînă de curînd legendele vii ale șahului, Robert James Fischer, s-a stins din viață în Islanda, țara unde a devenit în campion mondial în 1972 într-un meci supranumit „meciul secolului”, împotriva rusului Boris Spassky. Istoria omenirii îl va păstra, fără îndoială, în memoria sa, alături de alte mari personalități ce și-au marcat epoca. Fischer a fost iubit, admirat, imitat. Datorită lui, șahul a cîștigat milioane de adepți. Dar a fost și hulit și urmărit pentru sfidarea autorităților, pentru antisemitismul său. A fost un șahist genial. Ca Paul Murphy, a venit de peste ocean și a învins toată elita șahului mondial. Fără contribuții majore la dezvoltarea teoriei șahului, a fost un virtuoz al tablei cu 64 de pătrate albe și negre, iar marele său merit este acela că a făcut cunoscut și a făcut iubit șahul în toată lumea. Dacă e să-l comparăm cu cineva, acesta este Paganini… Intransigent, maniheist, rebel, excentric, de-a lungul timpului, Fisher a făcut numeroase declarații, multe șocante. Mă voi opri însă asupra uneia dintre ele, cea prin care Fischer a căutat o linie de legătură cu marii campioni care l-au precedat. După ce a devenit campion mondial, a spus că va ține laurii mai mult decît germanul Lasker și că va păstra titlul pînă la moarte. S-a ținut Bobby Fischer de cuvînt? Dacă cercetăm istoria meciurilor pentru titlul mondial de șah, s-ar părea că nu, deoarece, doar patru ani mai tîrziu, Anatoli Karpov este declarat de FIDE campion mondial, în urma neprezentării lui Fischer la meci. Știm însă că Fischer a fost permanent în dezacord cu FIDE și regulamentele acestei federații, a cărei autoritate nu a recunoscut-o niciodată. El a vrut să impună FIDE vechiul regulament, ce funcționa pe vremea vechilor mari maeștri Lasker, Capablanca, Alehin. Pe atunci, campionul își alegeau chalangerul și stabilea condițiile confruntării. FIDE s-a opus și Fischer nu s-a prezentat la meciul cu Karpov. Acest lucru nu cred că l-a impresionat prea mult și nu cred că a considerat pierdut titlul. Conform vechiului regulament, singura obligație a campionului era să acorde un meci revanșă celui de la care cîștigase laurii de campion, respectiv lui Boris Spassky. Și chiar așa procedează Fischer. în 1992 (cînd campion după regulamentul FIDE era Garry Kasparov), Fischer acordă revanșa lui Spassky. Meciul se joacă în Muntenegru, în fosta Yugoslavie (încălcîndu-se astfel embargoul impus de americani) și Fischer cîștigă din nou. Conform vechiului regulament, el rămîne campion mondial. Titlu pe care nu l-a mai pus în joc pînă la moartea sa. După criteriile noastre, el a deținut laurii de lider patru ani. După criteriile sale, a rămas neînvins pînă la moarte și, deci, a rămas campion. Oricum am judeca, în urma lui Fischer rămîn partidele sale, multe din ele „nemuritoare”, „veșnic verzi”. Ca și personalitatea sa, asupra căreia trebuie să ne punem întrebări, s-o cercetăm… Ca post scriptum, voi aminti că doi mari maeștri români l-au învins pe Bobby Fischer (la Olimpiadele de șah): Florin Gheorghiu și Victor Ciocîltea. Doi mari șahiști, comparabili, din sportul românesc, cu tandemul tenismenilor Năstase – Țiriac. Fischer nu le-a purtat pică, dimpotrivă, le-a recunoscut marele talent. (Dan PERȘA)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!