Mănăsirea Răchitoasa, „blestemată” să nu-și regăsească menirea

E lung drumul pînă la Răchitoasa. E lung și greoi pentru mașină. âți trebuie două ceasuri de la Bacău, dacă vremea și șoferul nu ridică probleme. Altfel, ajungi în centrul comunei în trei ceasuri. însă, dacă vrei să vizitezi mănăstirea, efortul e meritat. De la primărie, trebuie să o faci la dreapta, pe o șosea asfaltată. La vreo cîteva sute de metri dai de un drumeag de țară, ce urcă spre coama dealului. La capătul acestuia se află mănăstirea Răchitoasa. Un spațiu al contrastelor, dacă e să pui în balanță clădirile anexe și biserica. Sfîntul lăcaș, ce poartă hramul „Adormirea Maicii Domnului”, e înalt, solid și frumos. Biserica abia a fost renovată cu fonduri de la Ministerul Culturii și Cultelor. âmprejurimile sînt ceva mai ciudate pentru că, deși, teoretic, căminul de bătrîni a fost mutat în noul sediu, în practică, acesta mai funcționează în chiliile și anexele mănăstirii. Ziduri vechi, distruse parțial, mucegăite, ce lasă impresia că se vor prăbuși la primul cutremur. Chiar și așa, nimic nu m-a împiedicat să-l caut pe părintele Eftimie, noul stareț al mănăstirii. Nici măcar privirile întrebătoare și curioase ale nevoiașilor care își duc veacul în acest azil. O sută de suflete, amărîte, a căror mutare în noul sediu se tot amînă de la o lună la alta. Oameni simpli, a căror singură speranță a rămas Dumnezeu. Părintele a apărut iute la chemarea uneia dintre maici. Voinic, cu o barbă scurtă, starețul m-a condus cu ospitalitate în biserică.

Pictura din biserică s-a păstrat, parțial, în stare bună

Un spațiu mare, cu pereții curățați de intemperiile lăsate de trecerea veacurilor. Chiar la intrare, în față, se pot citi pietrele de mormînt, din marmură albă, ale ctitorilor. Spre bucuria privitorului, ici-colo, pe zidurile interioase s-a mai păstrat o mică parte din pictura inițială a lăcașului de cult. Frînturi din scenele biblice care au încîntat și învățat limbajul Bibliei zeci de generații de țărani din această parte a județului. Culorile vii de altadată s-au întunecat parțial, dar frumusețea lucrăturii de acum două veacuri poate fi admirată fără probleme. Semnul valorii artei medievale românești se distinge și pe peretele care desparte altarul de restul bisericii, acolo unde ochiul se poate desfăta admirînd icoanele lucrate de meșteri rămași anonimi. Ca un adevărat miracol, icoana Maicii Domnului cu Pruncul, din partea stîngă a bisericii, a rezistat impecabil intemperiilor. Deși pare greu de crezut, este o icoană veche, dovadă fiind veșmîntul de argint al Fecioarei, înscris cu caractere grecești, semn că are cel puțin 200 de ani. Asta, în timp ce restul icoanelor sînt însemnate cu caractere chirilice. Majoritatea poartă înscris numele lui „Iacob, starețul și arhimandritul Sfintei Mănăstiri Răchitoasa 1842”.

Călugării așteaptă să se mute căminul

în pridvor au fost adunate veșmintele și cărțile rămase de la preoții care au slujit aici de-a lungul ultimilor 50 de ani. Multe sînt mucegăite și distruse de timp. Conform legilor bisericești, nu pot fi aruncate ca niște cîrpe. „Veșmintele care nu mai pot fi folosite vor fi arse”, m-a informat una dintre cele cinci maici care viețuiesc la Răchitoasa. în rest, biserica s-a înnoit. Noul stareț a reușit să strîngă de la prieteni, cunoscuți și credincioși cele necesare desfășurării unor ceremonii religioase normale. „Am adus candele, veșminte, obiecte de cult necesare oficierii slujbelor. Cele care erau aici nu puteau fi întrebuințate. Dar e greu. Căminul de bătrîni încă nu s-a mutat. Noi mai așteptăm. Nu știm pînă cînd. Personal, dorm în sat, la o bătrînă. Slujbe religioase facem din luna noiembrie, în zilele de sărbătoare și duminicile. Au venit oameni din împrejurimi și ne-au ajutat”, a explicat preotul Eftimie.
La ieșirea din biserică te lovești de același contrast. Liniștea și frumusețea lăcașului divin, pe de o parte, și tristețea, sărăcia și mizeria bătrînilor, pe de alta.
Din nefericire, credința celor din zonă nu e suficientă. E treaba autorităților să dispună mutarea bătrînilor din azil în noul așezămînt care este finalizat și situat la un kilometru distanță. „Problema e că trăim doi într-o curte. Noi nu putem face nimic aici. Chiliile și anexele sînt ale căminului. Mai grav e că, de o la o vreme, am observat că a început să dispară și cărămida din zidurile de incintă ale mănăstirii, atîtea cîte s-au mai păstrat. încet, încet, se distruge totul”, a mai afirmat părintele Eftimie.

Blesteme și afurisenie pentru cei care distrug mănăstirea

Istoria acestei mănăstiri, ultima din România care încă nu și-a recăpătat statutul pierdut în urmă cu 140 de ani, se întinde pe durata a patru secole. La sfîrșitul veacului al XVII-lea, marele clucer Ianaki a făcut la Răchitoasa o bisericuță mică, din lemn de stejar, care se găsea lîngă Mănăstirea Răchitoasa de astăzi. Pe locul unde se afla altarul acesteia s-a ridicat o cruce. Ea a servit drept biserică a cimitirului sătesc. Mai apoi, în anul 1697, marele spătar Ilie Ianaki, și cu soția sa Theofana, fiica voevodului Mihai Racoviță, au zidit actuala mănăstire și au înzestrat-o cu moșii. în testamentul său, scris în românește în anul 1704, spătarul Ilie Ianaki menționa următoarele: „cine s-ar amesteca a strica a noastră tocmeală și așezare ce am făcut, să fie triclet și proclet afurisit adică”, ne lămurește el mai departe, „să fie blestemat de Domnul Dumnezeu și de toți sfinții. Amin”. Incapabil să administreze mănăstirea, fiul său, Gavriil, a închinat-o, în anul 1729, mănăstirii grecești Vatopedu de la Muntele Athos. Din nefericire, biserica mănăstirii Răchitoasa a fost dărîmată de cutremurul din 31 mai 1739. A fost renovată, ultima oară, la sfîrșitul secolului XIX. Așa după cum informează Melchisedec Ștefănescu, episcop al Romanului, în anul 1882, „mănăstirea aceasta este acum prefăcută în penitenciar pentru oameni fără căpătîi și vicioși. Biserica e în bună stare, dar încăperile mănăstirii, unde locuiesc deținuții, precum și personalul administrativ al penitenciarului, sunt vechi, negrijite și umede și reclamă urgente îmbunătățiri pentru ca penitenciarul să nu devină lăcaș de condamnați la moarte”.
Ce s-a întîmplat? Mănăstirea de la Răchitoasa, una dintre cele mai mari mănăstiri din Moldova, la vremea ei, a fost secularizată sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza și transformată în „penitenciar pentru oameni fără căpătîi și vicioși”. Cu alte cuvinte, a devenit „leprozerie”, după cum ne-a informat părintele Eftimie. Ultimul stareț grec, auzind de legile lui Cuza, a încărcat argintăria și alte obiecte de valoare ale mănăstirii și a încercat să le transporte peste Dunăre. A fost însă oprit de guvern, iar obiectele redate mănăstirii. Ce s-a întîmplat cu ele, nu mai știe nimeni acum. Cert este că, după aproape 150 de ani, lăcașul de cult de la Răchitoasa și-a recăpătat statutul pierdut. Și vrea să o ia de la capăt. (Ionuț BARBU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!