Maxime și cugetări

Adevărul despre noi

Vasile PRUTEANU

A murit dictatorul, au murit capi ai Securității comuniste, au murit eroic sau obscur o parte dintre oamenii care ne-ar putea spune adevărul despre noi, românii, sub regimul comunist. Iar morții de la groapă n-au vrut să se mai întoarcă. Au mai rămas unii, ca generalul Pleșiță, dar ăsta e un „cap de piatră” bine îndoctrinat. La fel, și cei ce știu dar își ascund fața. Pentru că, oricît se vor acoperi faptele, obrocul are mereu o spărtură pe unde pătrunde lumina. A rămas și Virgil Măgureanu, primul șef al SRI, care ne-a spus clar că nu s-a dorit și nu se dorește deconspirarea poliției politice, pentru că aceasta a avut și are puterea în stat, e dispersată în Parlament, în marile confrerii industriale, bancare, în partide. E peste tot! Dovadă că patru instituții se străduiesc să lumineze partea întunecată a o jumătate de secol de teroare și spaimă: Institutul Român de Istorie Recentă, Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comunitse din România, CNSAS-ul și Institutul Revoluției Române. Primul a contribuit serios la descifrarea tenacităților reziduale, a sechelelor greu vindecabile, a tendințelor de restaurare sau de menținere a trecutului, cu mecanismul său totalitar și simbolistica lui moartă, grație cărților unor sociologi, în general străini, și unor istorici români mai tineri și mai destupați la minte. CNSAS-ul se zbate amarnic să deconspire integral marea minciună și pe profitorii ei, dar e mereu blocată și obturată fie de beneficiarii confiscării revoluției din ’89, fie de „războinicii paharelor” de la Select și Golden Blitz. Comisia de cercetare a crimelor comunismului s-ar putea să nu aibă prea mari succese, pentru că nu te poți încrede decît în fapte, în martorii și mărturiile vii, a căror înfățișare publică emoționează și interesează chiar și pe tinerii care n-au trăit ororile dictaturii. în Institutul Revoluției Române, condus de Ion Iliescu și Petre Roman, nu te poți încrede. E dintru început un eșec. E o nebunie să crezi că persoanele care au fost cele mai implicate pot face cercetări oneste despre un eveniment ca revolta din ’89. Discreția bine păzită privind resuscitarea eșalonului doi al PCR seamănă foarte bine cu intenția vădită de a ascunde adevărul și a prelungi vechea”stare de fapte” sub o nouă înfățișare, numită impropriu democrație.
„Se întîmplă pe lumea asta cîte ceva pe care oamenii cu mai puțină glagorie nici nu-l cred, fiindcă evenimentele oribile par dincolo de firesc; dar oamenilor cărora le umblă bine mintea le țin ca drept adevărate pentru că nimeni nu s-ar pricepe să le născocească, atît sînt de incredibile”(Balzac). Tocmai de aceea e necesar să cunoaștem bine trecutul nostru și să ne asigurăm că e bine înțeles. Nu toți oamenii sînt interesați de adevărul istoric, majoritatea fiind tracasați de traiul cotidian. Pot fi indiferenți, apolitici sau temperamentali neinflamabili. Dar, în necunoștință de trecut putem repeta erorile, putem, prin înșelăciune, să credităm indivizi care plîng de mila foștilor opresori, precum Vadim Tudor, și care de-abia așteaptă să reînvie ciuma ce ne-a bîntuit o jumătate de secol. Cu durere observ că atitudinea noastră față de trecut rămîne arbitrară și subiectivă. „Solzii nu ne-au căzut de pe ochi și nici o lumină nu ne-a orbit într-atît încît să-l transforme pe prigonitorul de ieri în apostol al adevărului” (A. Pleșu). E periculos să ne grăbim a lua cîteva firești schimbări contextuale de atitudine la vîrful puterii drept mutații fundamentale de caracter și opțiune politică. „Un adevăr și c-o minciună formează o confuzie: e un monstru periculos, fiindcă partea de adevăr ce este în el îl face să trăiască, pe cînd minciuna curată e doar o stafie, un nimic”, scria Nicolae Iorga. Tocmai de aceea cred că a venit momentul limpezirilor și clarificărilor, pentru că nu e foarte greu să descoperi adevărul, pe cît de mare este dorința de a nu-l găsi. Sînt prea multe complicități vinovate și neasumate pentru ca păstrătorii secretomaniei să nu țină morțiș la amînări pînă cînd moartea îi va despărți de noi.
Fibra morală a unei națiuni se poate dovedi mai tare dacă exponenții ei de marcă o curăță de tot balastul trecutului, mai rexistentă decît interesele vinovate sau entuziasmele de stadion. Escamotarea tragediei prin care am trecut ne face în primul rînd să n-o înțelegem, apoi să stopeze tendințele de a o resuscita. întrebarea e: pînă cînd? Pentru că „dacă nu vom avea curajul de a ne confrunta cu realitatea toxinei, vom fi condamnați să trăim cu mitologia ei”. (A. Pleșu) cărora le umblă bine mintea le țin

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!