MAXIME ȘI CUGETĂRI

Europa cu „ochii mari”

Vasile PRUTEANU

Nu știu de ce Hesiod a denumit continentul nostru „Europa”, care în greaca veche înseamnă „cea cu ochi mari”. Fiică a lui Okeanos cu Tethys, Europa poate fi și cea cu „ochii larg deschiși”, cu „privire cuprinzătoare”, dar și cu „vederi largi”. în zorii istoriei, Europa și-a ținut ochii deschiși asupra propriei culturi și a moravurilor însoțitoare, iar mai tîrziu asupra altor orizonturi, urmînd destinul călătorului fascinat de „străinătate”. De la Cristofor Columb și Magellan și pînă la Thor Heyerdal, în zilele noastre, asistăm la o căutare neostenită a altor continente și meleaguri. Această „expansiune” a provocat, însă, și fenomenul invers; năvălirile nomazilor asiatici asupra civilizațiilor europene. Acestora – în decursul sutelor de ani – nu le-a pierit niciodată dorul de ducă, mutîndu-se din loc în loc și cărînd cu ei nu numai cortul cu sărăcia lui lucie, dar și noianul de vicii și apucături rele. Așa s-a născut fenomenul dramatic al imigrației contemporane, care face din Europa de azi ținta unei necontenite invazii intra și extra europene. Sensul de mers al hoardelor nomade este dinspre țările sărace și oropsite spre cele cu o civilizație superioară, dispuse să acorde sprijin și asistență unor oameni despre a căror moralitate se știe prea puțin. Acum, Europa începe a se îngrijora de excesul disponibilităților sale și face „ochii mari” cînd se confruntă cu infracționalitatea, criminalitatea dezlănțuită, cu furtul de valori, cu cerșetoria și cu barbara „lipsă de măsură” în căutarea soluțiilor existențiale. Pînă la urmă, țările civilizate se simt în pericol de a-și modifica însuși destinul propriu prin năvala nestăpînită a oamenilor cu moralitatea viciată. Care refuză munca cinstită, în căutarea norocului, neștiind că „norocul nu se găsește decît unde se muncește” (N. Iorga). Occidentalului îi vine greu să-și amenajeze ograda ca pe o „acasă” pentru alții, și începe a aplica proverbul scoțian „nu hrăni cîinele de pripas, ci fă-l să se întoarcă acasă”.
O societate organizată știe că „nu trebuie să dai nimic celui de la care nu poți cere nimic” (H. Fielding). Cui i se cere muncă și pune osul, i se dau șanse. Celor care nu vor, li se arată drumul invers, ca în cazul Franței, Irlandei, Angliei care au expulzat nomazii cerșetori. Urmează ca și Italia să învețe că „mila ca judecătoare strică legea” (Publius Syrus), iar „o libertate fără limite ucide însăși libertatea, dacă nu ținem cont că munca îndepărtează de noi trei rele fundamentale: viciul, nevoia și urîtul” (Voltaire). Nu e de mirare că principiul creștin „mulți chemați, puțini aleși” este o lege nu numai în cer, ci și pe pămînt, a cărei aplicare pare acum o urgență în Spania și Italia, unde se apreciază că s-au cuibărit circa patru milioane de români, dintre care aproape 30% sînt infractori. Aceste țări trăiesc simultan euforia expansiunii, ca și complexul închiderii în sine. Iar criza acestei disimetrii e abia la început. în fața invaziei vicioșilor apărarea este legitimă. „Oamenii slabi alcătuiesc trupele ușoare ale armatei răilor. Ei fac mai mult rău decît armata însăși: murdăresc totul în jurul lor” (Chamfort).
Pentru a contracara răul și a tempera ceea ce neliniștește țările Europei occidentale, acestea se văd nevoite a căuta o nouă stilistică a aplicării „Cartei drepturilor omului”, punînd stavilă evaziunii acolo unde se poate, sau expulzînd fără milă pe cei ce produc nevroze și insomnii propriilor cetățeni. „Vederilor largi” e musai să li se adauge și „vederile cuprinzătoare”. vicioșilor apă

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!