MAXIME ȘI CUGETĂRI

Omul care nu ne trebuie

Vasile PRUTEANU

Momentul politic pe care îl locuim astăzi este unul marcat de populism. Evoluția președintelui țării în mare amor cu poporul stîrnește și nostalgiile poetului Adrian Păunescu, rîvnitor după uriașele chermeze județene (dedicate sfruntat cuplului Ceaușescu), pe care le invocă cu melancolică aducere aminte.
Am crezut că după valul de contestări publice, după nefericirile cauzate de accidentarea mortală a trei persoane de către nevasta poetului-senator, Adrian Păunescu se va retrage în „Adăstare”, „Negrabă” și „Smerenie”. Nu-i el omul acesta. Nu-i prost, nu-i netalentat, dar nu poate rezista agitației, dorinței histrionice de a se afla mereu în prim plan, cu altă mască, altă față. A ridicat osanale dictatorului și ar face-o bucuros cu nou-doritul președinte autoritar. Chiar acum, la căruntețe, cînd se cer omului măcar cîteva firișoare de înțelepciune. Deh, „își face timpul rîs de om”, vorba lui Marcel Proust. Dar ca și înainte vreme, poetul pare sfîșiat de sentimente contradictorii: îi iubește pe țăranii năpăstuiți, dar și pe cei ce i-au năpăstuit, iubește bisericile demolate, dar și pe demolatori, iubește istoria eroică a nației, dar și pe cei ce-au murdărit-o cu ignobila lor ideologie. Iubește de-a valma porumbeii, dar și ulii, „îi iubește și-i urăște, tot de-a valma, pe toți și pe toate cu lacrimi în ochi și cu degetul ridicat spre un cer perplex” (A. Pleșu).
Pare, așadar, o personalitate complexă, dispusă la bucurie, dar și la suferință. Pare, dar nu este. în sufletul său e prea mult aplomb și prea puțină suferință înțelegătoare. Este prototipul histrionului și al narcisistului care se iubește pe sine pletoric, brutal, acaparator, cu o unică motivație: setea de a fi pe scenă, de a trăi „în ochii lumii” de pe poziții de forță. I-a plăcut enorm postura de rapsod rătăcitor, deghizat într-un fals Avram Iancu bine hrănit, aflat într-o perpetuă siestă spectaculară. Sudoare, lacrimi, plete, gesturi enorme, voce poruncitoare – iată recuzita unei obsesii de sine dizgrațioasă, a unei infirmități de caracter, la urma-urmei.
După recentele sale apariții televizate pare extrem de greu să-i fixezi chipul. Apare ca „o masă energetică dezaxată, o nebuloasă fără contur, eșuată în perimetrul performanțelor sale omagiale” (A. Pleșu). Nu mai e atît de sigur de calibrul său, dar nici dispus la penitență nu e. Poate oricînd să-și justifice, sau să-și versifice în cheie ingenuă toate turpitudinile, toate idiosincraziile de poet vexat de noile realități. Nu m-ar mira să-l aud înălțînd ditirambe la adresa lui Traian Băsescu. Dacă acesta ar fi din partidul său iubit, sînt convins că ar face-o. Poetul este înzestrat cu toate calitățile învingătorului: aplomb, discurs articulat, voce artistic modelată, lozinci bine disimulate, care pot păcăli mulți oameni cumsecade. Știe să zgîndărească „punctele sensibile ale nației”: sărăcia lumii, nerecunoștința copiilor, vitejia seculară a oștirii române. Cu gesturi mari, patetice, poate descumpăni și atrage spre sine segmente importante ale opiniei publice. Orgolios și vanitos în egală măsură, joacă admirabil rolul de orator-declamator. „Orgoliul este o fiară, vanitatea un papagal care sare din cracă în cracă și pălăvrăgește în lumina mare a zilei” (Flaubert). Poetul va rămîne prototipul perfect al politicianului ieșit din mantaua lui Caragiale – omul care nu ne trebuie. Nu ne mai trebuie, tot așa cum nu mai avem nevoie de resurecția sau restaurația trecutului, cu toate instrumentele lui de făcut tapaj. Nici de tribuni populari, doritori a bate tîrgurile, amușinînd dincotro adie vînturile pestilențiale ale unei puteri smintite.r-un fals Avram Iancu bine hrănit, a

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!