Mureș Covatariu
Cornel GALBEN
Ne-a părăsit, zilele acestea, scriitorul Mureș Covatariu. Născut 13 august 1929, în comuna Boroaia, județul Suceava, fiul lui Dumitru Covatariu, picher, și al Eufrosinei (n. Moldoveanu), agricultoare, a urmat cursurile Școlii nr. 1 Boroaia (1936-1940), unde l-a avut ca învățător pe Vasile Tomegea, un fel de „Domnu’ Trandafir” al zonei, care l-a sprijinit foarte mult mai ales după absolvire, cînd s-a angajat să suporte toate cheltuielile legate de școlarizare, pînă la întoarcerea din război a tatălui. În 1941 a fost admis – cu o medie ce i-a dat dreptul la bursă – la Școala Normală din Bacău, pînă la absolvire, în 1949, reușind nu numai să se pregătească pentru profesia de dascăl, ci și să se afirme pe plan literar și artistic. A debutat, în 1947, cu o scurtă povestire și cu epigramă în revista liceului, Luminițe băcăoane, coordonată de profesorii Dumitru Alistar și Ioan Abramiuc. La terminarea studiilor liceale a fost repartizat pentru învățămîntul superior, dar din lipsa banilor a fost nevoit să intre în învățămînt, mai întîi ca învățător în satul Bocicael, lîngă Sighetul Marmației (trei luni), apoi ca director al Școlii de 7 ani din comuna Ieud, județul Maramureș. Într-un mediu ostil, a încercat să asigure un învățămînt de calitate și să desfășoare o activitate de culturalizare specifică epocii. Încorporat în noiembrie 1950, a ajuns la Divizia 89 Infanterie Călărași, unde, după zilele de instrucție, a lucrat ca șef al departamentului de învățămînt, cultură și alfabetizare, ocupîndu-se de organizarea formelor de învățămînt și a activităților cultural-artistice din marea unitate. În perioada stagiului a publicat versuri și proză la ziarul Glasul Armatei, pe care le-a semnat C. Mureș ori Covmur. Abia lăsat la vatră în aprilie 1952, a fost din nou concentrat, pînă în octombrie, cînd s-a reîntors la Bacău, fiind numit inspector școlar la Secția de Invățămînt a regiunii. Își întețește colaborarea la presa locală și centrală și la revistele literare, publicînd articole și reportaje în ziarele Steagul Roșu, Scînteia Tineretului și România Liberă, versuri și proză în Iașul literar și Gazeta literară. In 1956 e numit director al Casei Regionale a Creației Populare Bacău, pe care o organizează și o propulsează în elita culturală a țării, completîndu-și totodată studiile, în cadrul secției română-istorie a Facultății de Istorie-filozofie de la Universitatea „Al.I. Cuza” Iași (1959-1964). Publică proză, peste 50 de povestiri și nuvele, din ciclul „Băiatu’ Dilasaca” în culegerile Plaiurile Bistriței, Pagini literare, Itinerarii literare ș.a., editate pe plan local, parte din aceste texte apărînd mai tîrziu și în revistele Ateneu și Cronica. Membru al „grupării de la Ateneu”, ca unul ce a militat, alături de Radu Cârneci, George Bălăiță, Vasile Sporici, Sergiu Adam, Mihail Sabin ș.a., pentru înființarea revistei și a organizat o vestită conferință a cercurilor și cenaclurilor din Moldova, de pe urma căreia a avut și de suferit, s-a afirmat și în dramaturgie, fiindu-i publicate și premiate piesele Meleșteanca, Pontașii, Credința lui Cuza. Pe scena profesionistă a debutat la 4 februarie 1961, cu dramatizarea Măria sa Păcală, pusă în scenă la Teatrul de Stat Bacău de regizorul Nic. Moldovanu. Reluat cu un alt colectiv în 1964, spectacolul a cunoscut peste 400 de reprezentații, deținînd și acum recordul de longevitate și de ieșiri la public stabilit de o piesă montată pe scena teatrul băcăuan. Tot în acei ani a realizat, împreună cu dramaturgul și poetul Mihail Sabin, spectacolul de estradă „Și-o să fie nuntă mare…”, în vreme ce „Melodii, melodii…” a fost scos la rampă de elevii Școlii Populare de Artă din Bacău, în regia lui I.G. Russu. În 1968 a retras de la Teatrul de Stat Bacău piesa „Joia sinceră”, care urma să fie montată, încredințînd-o actorilor amatori de la Casa de Cultură a Sindicatelor Bacău, care au obținut în același an premiul al II-lea la Festivalul de Teatru „I.L. Caragiale”. După 1969 a reintrat în învățămînt, ca profesor de limba română la Liceul Economic Bacău, lucrînd pînă în 1991, cînd a fost pensionat. Consacrîndu-se școlii, legăturile cu viața scriitoricească a fost sporadică în această perioadă, dar s-a intensificat după 1990, cînd a fost cooptat în colectivele de redacție ale revistelor Convorbiri didactice, unde a publicat peste 50 de articole și studii pe diferite teme legate de istoria literaturii române, și 13 Plus, unde a publicat îndeosebi articole de teorie teatrală. În 1998 a debutat editorial, cu volumul de povestiri Amintiri despre mine și despre alții de la Saca (Editura Corgal Press Bacău), prefațat de Vlad Sorianu și postfațat de Petre Isachi, iar în 1999 a predat Teatrului pentru Copii și Tineret „Vasile Alecsandri” și Teatrului Bacovia o adaptare pentru păpuși și marionete a spectacolului Măria sa Păcală și, respectiv, comedia Gașca. Comedia absurdă într-un act „Ce haină să îmbrac?” i-a apărut la sfîrșitul aceluiași an în Ateneu, în vreme ce revista bucureșteană Amurg sentimental l-a publicat cu proză scurtă. În manuscris își așteaptă rîndul spre a fi publicate sau jucate romanul „Gogu” și piesele „Faptul divers”, „Strigătul”, „Ce mai călărești, omule?”, „Joia sinceră”. Bucuria ultimelor zile de suferință i-a adus-o tot „Măria sa Păcală”, jucată cu același succes de public pe scena Teatrului „Sică Alexandrescu” din Brașov, însă acum, mai mult ca oricînd, se impune montarea celor două piese încredințate teatrelor băcăuane, ca și continuarea tipăririi scrierilor sale, spre a-i pune cu adevărat în valoare talentul, pe care el nu a mai avut nici răgazul și nici forța economică să-l valorifice pînă la capăt. În tot cazul, memoria sa va rămîne vie, pentru că a fost un scriitor și un om de cultură cu vocație, care a știut să se facă iubit și să dăruie, dăinuind prin faptele sale. Fie-i țărîna ușoară!
Lasă un răspuns