Metamorfoze nocive

* Veritabil spectacol teatral: „Cap și pajură”

înainte de ’89 visam la un Teatru adevărat. în acea perioadă, cele mai multe teatre din țară montau spectacole ușurele, în special „comedii” – spectacole care să mențină populația în „adormire” și prin care să nu se atingă problematica „realului” și a „realității”. După premiera „Hoților” lui F. Schiller spectatorii au ieșit pe străzi și au început să demonstreze și să scandeze lozinci contra „stăpînirii”. Ideologii români aveau mare grijă ca astfel de spectacole să nu se monteze în România.
După 1990 aceeași dezamăgire: așa cum din sertare n-au apărut cărțile geniale, tot așa – nu s-au montat marile spectacole de teatru așteptate atîta vreme. Se menține și în prezent aceeași linie „călduță”, lacrimogenă, domestică, „decadentă”. Deasupra fiecărui titlu scrie, de regulă: „comedie”. Bannere lungi, titluri cu litere mari, dar piese mici și „șchioape”. Așa se gîndește și în acest domeniu: teatrul nu trebuie să abordeze stări și situații profunde, nu trebuie să atingă din problemele grave ale societății românești. Ne aflăm în fața aceleeași regii anti-culturale, centrale și foarte subtil coordonate, regie care preface totul în subprodus: muzica o preface în manele și în folclor de salon; filmul îl preface în spectacol de doi bani; teatrul, în prilej de epatare ieftină și goală de conținut; literatura – mai există așa ceva?! Ce să mai zicem?! O societate „mică”, „provincială” – nici măcar „țărănească”, ci țărănizată; o societate „casnică” – și tare dornică de „comedii”.
„Comedia” este „minoritară” în teatrul universal. Drama și tragedia reprezintă partea „grea”, partea „matură” a Teatrului. Citim uneori cîte o cronică dramatică în pagina culturală a ziarelor sau în paginile revistelor de cultură și constatăm: în cronica respectivă ni se vorbește despre performanțele sau minusurile regizorului, despre talentul sau despre lipsa de inspirație a cutărui actor, dar nu ni se vorbește despre un lucru esențial: nu ni se spune nimic sau aproape nimic despre piesa în sine, despre semnificații, mesaj, simbolistică, problematică abordată.
Spectatorii, cu excepția cîtorva, merg la teatru „să se mai distreze și ei”, să se mai destindă, să se mai recreeze; tot așa cum un om „cu bani” cumpără cărți să-și mai orneze mobilierul; tot așa cum un „credincios” merge la biserică să-l mai ierte Dumnezeu de păcate…
După cum se cunoaște, Roma antică nu ne-a lăsat prea multe tragedii sau drame de mare valoare. Ne-a lăsat ceva comedii, ale unui Plaut, de pildă. Un scriitor latin din acea vreme a fost întrebat din ce cauză în Roma nu au apărut autori de tragedii de talia autorilor greci – la care scriitorul respectiv a răspuns: deoarece tragedia/tragismul se găsește chiar în structura intimă a societății romane. Acest lucru este perfect valabil și pentru societatea românească de ieri și de astăzi. Cît de bine ar prinde societății românești niște piese de teatru care să o cutremure, care să o zgîlțîie și să o trezească!
Aceste gînduri mi-au fost inspirate de către adevărate „spectacole dramatice” jucate în doi, de doi actori excelenți – reprezentate de către emisiunile ținute la postul TV Realitatea, seara la ora 10 și intitulate, după cum ați ghicit, „Cap și Pajură”. Cei doi protagoniști sînt, în același timp, doi regizori excelenți, două personaje fascinante. Prestația celor doi este cu adevărat dramatică, literară, umană – rezultînd un flux ideatic viu, în desfășurare. Complementaritatea celor doi este și sub inspirația ideii de moment, dar și subtil regizată printr-o susținere reciprocă, conștientă.
„Capul” – Emil Hurezeanu, este ironic, rațional, echilibrează lucrurile cu un talent pe care îl remarcă și îl acceptă cu admirație, evident reținută, și interlocutorul. „Capul” mai știe să fie și sobru, și precis și documentat, și uneori chiar dur. „Pajura” – C.T. Popescu, se avîntă spre înălțimi cu o îndrăzneală uneori aproape inconștientă, dar cînd este gata să se prăbușească devine lucid și planează lin și firesc. Plonjează spre adîncuri – uneori metafizice și pur literare – dar atunci intervine „Capul” și aduce „Pajura” la realitate. Cînd se ajunge la dispută între cei doi ideile nu se ciocnesc ca două pietre, ci se împletesc și dansează într-un ritm care atinge, în multe cazuri, acele coarde profunde ale mentalului și ale sufletului românesc actual, suflet atît de dornic de ceva curat, de ceva bun și adevărat!
Această emisiune m-a făcut să descopăr, să redescopăr că iubesc Teatrul. M-a făcut să-mi dau seama că eu, ca român, nu sînt un „barbar” care să vrea doar să țopăie pe muzică folcloristo-manelistă, nici un „primitiv” care dorește, din cînd în cînd, să se mai „hlizească” la „comedii”. (Gheorghe CHIȚIMUȘ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!