Nostalgii autumnale

în căutarea leului pierdut

Caut, cu înfrigurare, o legitimație – da, o legitimație de pescar amator ce sînt, cu taxa plătită pe tot anul și cu pește prins la ceva mai mult de a zecea parte din această taxă -, în vreme ce controlorul e chiar convins că sînt un braconier cu… undiță. Pe malul lacului nu sînt decît eu și, ceva mai la vale, încă doi inși cu undițe, atîți am rămas, că dimineață devreme, pe ceață de început de noiembrie, cei cu setcile își făcuseră treaba în condiții optime de activitate!… Un vîrstnicel rece zburătăcește frunzele din sălciile de pe mal, frunze galbene și veștede care se desprind, parcă, cu părere de rău, de crenguțele tremurînde a frig… Tot curînd, dau de legitimație, o arăt triumfător, demonstrînd astfel că sînt un pescar serios, cu simțiri pozitive pentru natură și, mai cu seamă, pentru fauna asta piscicolă pe cale de dispariție. Cînd pun actul la loc în buzunarul de la geaca asta pe care o port doar în astfel de împrejurări, o monedă minusculă mi se „agață” de degete. âmi zic, uite mia de lei unde era, și scot banul și mă crucesc. Nu, nu-i o monedă de o mie, cu efigia, atît de cunoscută mie, a lui Brâncoveanu – fapt pe care prea puțini conaționali o cunosc, asta spre mîndria mea – ci o monedă de 1 Leu. Da, o monedă de 1 Leu! Necunoscător, n-aș putea să vă spun din ce metal e fabricată moneda, dar are culoarea aramei închise, strălucitoare, pe o față e Stema țării mele, iar pe fața cealaltă sînt înscrise: România, 1 Leu, cifra fiind încadrată de două spice de grîu. Păcat că nu a fost imprimat și anul emiterii acestei monede!… Deodată, tot gîndindu-mă cum a ajuns acest bănuț în buzunarul meu, mi-am amintit, cu plăcere, că-l am de la un bun și apropiat prieten, doctorul Adrian Olaru, colonel, adică medic militar, pensionar de mulți ani. Cum mi-a dat acest ban? Asta-i o poveste care îmi spune, din nou și din nou, despre acest om de prietenia căruia mă bucur. Mă dusesem la cabinetul lui cu o anume durere, despre care nu detaliez. Mi-ar fi fost jenă să merg la medicul meu de familie, care e femeie. Am sunat, mi-a răspuns la interfon, a, coane Jenică, nu te-am mai văzut de mult, urcă, și am urcat – numai pînă la etajul întîi, că acolo are și cabinetul și locuința în care conviețuiește cu blînda și buna „coană Măriuca” – așa își alintă dumnealui soția -, mi-a ieșit, ca de obicei, în întîmpinare, zîmbind, un zîmbet larg, afectuos, aproape discordant cu statura sa herculeană, masivă, ce vînt te aduce, dom’le, pe la mine, că n-ai mai dat cam de multișor?; ei, nene Adriene – așa-i zic eu, formulă familiară, apropiată, de prieten vechi -, iaca, ce să mă aducă dacă nu durerea!… Hai, domnule, că nu arăți deloc a fi bolnav, mă îmbărbătează „doctorul săracilor” – c-așa i se mai spune, că toți amărîții de pe la sate îl vizitează, odată eram și eu cînd o babă de vreo optzeci de ani, de prin Lipova sau Plopana, nu mai țin minte de unde, a vrut să-i dea douăzeci de mii și zece ouă după ce a consultat-o, dar omul ăsta masiv cît Everestul i-a zîmbit ca un copil docil, mamă, lasă, o să-mi dai altădată, acu’ mergi sănătoasă acasă și nu fii speriată, că nu ești bolnavă de moarte, așa i-a zis, și bătrîna era să-i sărute mîna și doctorul i-a deschis ușa și i-a pupat el mîna – și m-a consultat și după aceea, cu zîmbetul lui larg: te costă 1 Leu, atît te costă. Cum m-a văzut perplex – de fapt, niciodată nu mi-a cerut bani – a deschis el un dulap de unde a scos o cutie de metal și, din cutie, o monedă de 1 Leu. Ți-o dau ca să o ai să-mi plătești cînd mai vii la mine, așa mi-a mai spus, după care m-a luat cu alte „chestii”, că-i place Ziarul de Bacău, că s-a abonat la el, că-l citește cu plăcere, deși îl indispun multe din cele ce se întîmplă în județ și în țară!…
… Ei bine, de întîmplarea aceasta, petrecută cu vreo trei sau patru ani în urmă, mi-am amintit la „descoperirea” acestui bănuț în buzunarul hainei de pescuit! Am strîns moneda în mînă, de parcă ar fi vrut să mi-o ia cineva! Și am început să-i vorbesc, în șoaptă, să nu m-audă vecinii pescari și să creadă că-s „plecat”!… Măi, dragă Leule, cît ești de bicisnic, cît ai devenit de necunoscut, o bucățică de metal fără nici o valoare! S-au dus anii tăi de glorie, anii aceia dintre cele două războaie mondiale, cînd erai Valută Convertibilă, cînd te făleai cu puterea ta…! S-au dus și anii aceia cînd, cu tine, beam un țap de bere sau mîncam doi mititei, sau cînd cu trei ca tine cumpăram o pîine, cînd aveam 2000 de lei pe lună…! Acum, nu știu cîți dintre conaționalii mei au habar că exiști. De fapt, la ce le-ar folosi dacă ar ști cînd, acum, se discută numai de milioane și, mai nou, în jargon, se vorbește de „parai”, de „verzișori”, de „euroi”, tu, Leule, te duci, drumul tău e hotărît, vei deveni, poate, „greu”, dar va veni vremea să dispari definitiv, locul tău ocupîndu-l moneda asta, Euro, adică, puternică și teribil de cinică și orgolioasă. A luat ea locul Francului francez și Mărcii germane, d-apoi locul tău…! Și atunci, generația mea își va mai aduce aminte de tine cu nostalgia cu care eu, acum, privesc la frunzele acestea galbene care, desprinse din crenguța de salcie, zboară vesele și triste, în același timp, căci acolo, pe pămînt, le e mormîntul!… Și dacă, la primăvară, salcia va da din nou în frunză și în floare, tu, Leule, vei rămîne în amintirea celor care, cîndva, te-au respectat ca pe o adevărată comoară ce erai…
Eugen VERMANtei monede!… Deodată, tot gîndindu-mă cum a ajuns acest bănu

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!