„Nu ai cu ce să-i îmbraci!”

• spune Doina Melinte despre atleții din zilele noastre

În pofida unor rezultate remarcabile, atletismul, ca și celelalte sporturi, se zbate într-un anonimat demn de luat în seamă. Că spectatori la concursurile atletice din România nu au fost nici înainte și nu sînt nici după 1990 este la fel adevărat ca anonimatul. Un lucru este cert, recompensele pentru medalii sînt mai mari acum decît în periaoda predecembristă. Asta pentru că banii s-au adunat într-un anumit loc și sînt distribuiți altfel, cîteodată mai bine cîteodată mai prost. Fosta mare campioană Doina Melinte, director al Direcției pentru Tineret și Sport a Județului Bacău, are cîteva răspunsuri la această stare de lucruri.

– Care este diferența dintre condițiile pe care le aveau atleții pe vremea cînd erați în activitate față de cele pe care le au acum?

– Cei de la lotul național sau toți?

– Haideți să începem cu cei de la loturile naționale…

– Fără îndoială, cei care fac acum parte din loturile naționale au parte de condiții mult mai bune decît pe vremea în care alergam, pe pistă. Acum alerg pentru bani. Premiile sînt mult mai mari iar îndemnizațiile de efort, pentru vîrfuri, au consistență. Dacă aș mai fi în stare acum să alerg o cursă ca pe vremea cînd cîștigam concurs după concurs aș rezolva multe probleme cu banii cîștigați.

– Dar acest lucru nu se mai întîmplă…

– Acum, la fel cum se întîmpla și atunci, masa de copii care bat la porțile înaltei performanțe există. Majoritatea tinerilor atleți sînt lăsați de izbeliște, la latitudinea cluburilor. Acestea, la rîndul lor, nu au bani, astfel încît cheltuielile cad aproape exclusiv în sarcina părinților. La nivel de minister, federație sau club, în zilele noastre sînt susținuți doar sportivii care au în spate rezultate. Bugetele cluburilor sînt orientate doar spre performanță.

– Era mai bine înainte? Dumneavoastră ați fost totuși defavorizată la venituri, comparativ cu cele ale campionilor de astăzi.

– Chiar dacă banii nu erau prea mulți, fiecare club își permitea să facă trei sau patru cantonamente pe an, lucru care nu mai este valabil acum, cel puțin la nivel de copii. Beneficiau de îndemnizație de efort inclusiv sportivii care nu apucaseră să se remarce.

– Bine, dar banii erau opriți din salarii, la fotbal spre exemplu, sau veneau de la sindicat, ceea ce reprezintă aceeași treabă.

– Cum veneau, cum nu veneau, chestia este că veneau. Uitați-vă că acum nu au bani nici măcar să facă deplasări la concursuri, pentru a-și testa potențialul. Un sportivi trebuie permanent testat pentru a se vedea dacă a progresat sau a regresat.

– Presa a semnalat în dese rînduri situația financiară precară din sportul românesc, inclusiv felul în care sînt dirijați banii, cîți există. Rezolvarea ar trebui să vină însă din partea celor care țin în mîini frîiele sportului.

– DTSJ-urile sînt legate de mîini și de picioare. Ele trebuie să administreze un buget firav venit de la MTS și să facă rost de bani prin mijloace proprii. Vă rog să mă credeți că mă doare cînd văd atîta sărăcie împletită cu la fel de mult talent. Copiii merită să fie ajutați. Rămînem să constatăm că la marea majoritate a cluburilor din țară magaziile cu echipament sportiv sînt goale. Nu ai cu ce să-i îmbraci și să-i încalți.

– Dintre cei care au și talent și condiții, pe cine ați vedea urcînd pe podiumul olimpic?

– O urmăresc de mult timp pe Alina Rîpanu, semifondistă de-a mea. Am avut multă încredere în ea și credeam că îmi va depăși performanțele. Acum am impresia că bate pasul pe loc și nu-mi explic.

– Care sînt, în opinia dumneavoastră, atleții băcăuani de talie europeană sau mondială?

– În primul rînd Mihaela Melinte. Sînt convinsă că va reveni în circuitul performanțelor și că își va lua revanșa la Jocurile Olimpice de la Atena din 2004. În urma ei calcă puternic Ion Vieru, deja medaliat la „europene” de seniori, Mariana Solomon (n.r., triplusalt), Lăcrțmioara Ionescu și Laura Diaconu (ambele la aruncarea discului). (Marius AMBROZIE)