Numai la „Urgențe” să n-ajungi!

înghesuială, miezerie și nepăsare la Unitatea de Primire Urgențe

Dacă ai ghinonul să locuiești în Bacău și să îți crape măseaua, la propriu și la figurat, în toiul nopții, e bine să te înarmezi cu răbdare și putere, ca să prinzi zorii și să mergi la un medic. De preferat unl de la un cabinet privat. Asta se întîmplă în condițiile în care a apela la Unitatea de Primire Urgențe a Spitalului Județean este o aventură care îți va rămîne multă vreme în memorie. Aici este singurul loc din Bacău unde cei loviți de vreo durere pot veni să și-o aline, la ceas de noapte. Dar, la fel de bine, pot și pleca de aici fără să le fi fost alinată.

Garda nu e ușoară, nici pentru medici, nici pentru pacienți sau însoțitorii lor. Aspectul ușii de la UPU, care este din termopan de ultimă modă, nu te face să crezi că ai să pășești într-un adevărat infern al mizeriei de toate genurile. Bunăoară, joi seara, în jurul orei 22.00, pe pardoseala din primul hol puteau fi admirate cîteva desene absatracte, formate din pete de diferite culori, probabil materie organică. Pe băncile de lemn, gen clasa a III-a din trenurile anilor ’50, zac doi boschetari. Mizerabili în ultimul hal, întinși pe o rînă, unul dintre ei cu o gambă dezgolită, plină de răni supurînde. Nimeni din personalul medical nu îi bagă în seamă, semn că sînt de-ai casei și doar se adăpostesc acolo. Cel cu rănile la vedere ține în mînă un pahar din plastic, gol, în care probabil a fost cafea, de la automatul postat, ca o tichie de mărgăritar, lîngă tărgile cu care sînt transportați bolnavii. Nici unul dintre pacienți nu se atinge de automat, probabil fiindcă nu se asortează cafeaua cu toiul nopții și cu așteptarea rezolvării unei probleme urgente.
Cea mai mare înghesuială este la cabinetul de urgențe medicale. Suferinzii și însoțitorii lor formează un soi de coadă, unde primii stau strîns lipți de tocul ușii, ca la ulei, pe vremuri, să nu intre nimeni peste rînd. Se dovedește însă că ordinea este aleatorie. Cu cît durerea sau ipocrizia îți schimonosesc mai tare chipul, cu atît ai șanse mai mari să intri peste rînd. Dacă nu, trebuie să rezemi în continuare pereții, un timp nedefinit, pentru alt loc de pus șezutul. Dar, în afara băncilor din hol, un altul nu există. Iar lîngă boschetarii care dorm pe ele nu se încumetă să se așeze nimeni.

Șapte jandarmi pentru un agitat

Doctorița din cabinet este extrem de agitată, la fel ca și asistenții medicali. Fiecare pacient se lamentează, aduce argumente că durerea lui este mai mare decît a altuia și că trebuie rezolvat primul. Ordinea fragilă de la ușă se spulberă cu totul atunci cînd apare un cărucior în care zace o femeie tînără, aproape inconștientă, mirosind puternic a oțetul folosit ca leac pentru a o aduce în simțiri. O transportă chiar soțul ei, agitat nevoie mare, vorbind tare la telefon, într-o română cu inflexiuni italienești. „L-am înmormîntat azi pe tatăl ei și a făcut două crize”, urlă bărbatul, și încearcă să bage căruciorul în cabinet. Un asistent îl oprește la ușă: „Nu mai urla, domnule, că nu pățește nimic”. Omul începe să se agite și mai tare și să înjure ca la ușa cortului, doctorii, statul român, România și întregul sistem medical, despre care spune că l-a îndopat cu „bani pentru «contribute»” și că este de mizerie față de cel din Italia, de unde tocmai a revenit. Doctorița nu mai suportă înjurăturile și toată starea de tensiune, strigă după gardieni, pune mîna pe telefon și mai cheamă și jandarmii. în sfîrșit, femeia din cărucior este dusă în cabinet, iar soțul ei „italian” este scos afară de trei gardieni. Acolo îl mai așteaptă un echipaj de vreo șapte jandarmi și duba lor. în total, zece forțoși împotriva unui agitat, care nu are de ales și se calmează. Scapă astfel și de amendă.

Ajutor la cărat bolnavul, ioc. Că n-au putere

Chiar și fără strigătele „italianului”, pe culoarele UPU este la fel de mare agitație, pe cît de mare e și mizeria. Suferinzi în toate părțile. Sînt băgați, cîte unul sau cîte doi, în cabinet, iar din spatele ușii întredeschise se aude doctorița care dă ordine de internare pentru unul sau altul. Pe alții, chiar dacă abia mai suflă și sînt inerți, îi lasă în grija însoțitorilor, care trebuie să își pună bolnavii singuri pe tărgi, și care mai apoi sînt trimiși la camera 22, la radiografie. Camera 22 e „la stînga și apoi iar la stînga”, după cum indică asistentele, dintre care unele stau cu mîinile pînă la cot în buzunare și par să aibă ca singură sarcină „plimbatul țevii prin întreprindere”. Zdrăngănitul roților tărgii, prin găurile din pardoseala de mozaic, e sinistru în liniștea clădirii, dar n-ai ce face, așa că îți iei singur bolnavul și faceți împreună o plimbare pe culoarele întortocheate și semiobscure de la parterul spitalului, spre destinația (ne)cunoscută „camera 22”. Unde trebuie să îți dai tot singur bolnavul jos de pe targă și să îl așezi pe masa de radiografie. „Nu avem cum să vă ajutăm, că sîntem doar femei, și nu avem putere”, explică asistenta de la cabinet unui însoțitor.
La ușa cabinetului, cei care au „ghinionul” să fie ceva mai în putere decît alții au de așteptat mult și bine. Colac peste pupăză, ordinea rîndului se mai sparge o dată, în murmurul de nemulțumire al celor care mai au puterea să îngaime ceva, atunci cînd este adus și un boschetar în cărucior, inert și murdar ca și camarazii din hol. E un caz mai grav decît cei care așteaptă la rînd, așa că este băgat în cabinet. „A băut sodă caustică”, zice asistentul. I se acordă tratamentul de rigoare și este trimis la internare, nu înainte de a fi întrebat cum îl cheamă, de parca ar mai conta, din moment ce omul nu are nici un fel de asigurări de sănătate. Cu sau fără asigurări achitate, bolnavii sînt băgați la UPU în aceeași oală, unii pe banii celorlalți.

Asistenta pîrîcioasă

Un tinerel cu tupeu prinde momentul cînd se deschide ușa și este scos boschetarul, așa că intră val-vîrtej în cabinet. Cel care era primul la rînd, lipit de tocul ușii, tresare și i se înroșesc urechile de nervi. Soția, pe care o însoțea, nu mai suportă așteptarea și îl tot îndeamnă să se întoarcă acasă, cu speranța că poate își rezolvă problema singură, la domiciliu. El încearcă să o liniștească și speră, totuși, să intre în cabinet în noaptea aceea. „Uite, c-a intrat unul de-aiurea și apoi intrăm și noi”, zice el. întîmplător, pe lîngă ei trece, agale, tot după moda „cu mîinile-n buzunare pînă la cot”, o asistentă dintre cele care „plimbă țeava prin întreprindere”. âl aude, după care intră în cabinet și, pe un ton complice, cu zîmbet malefic pe figură, îi susură doctoriței: „încă unul care înjură”. Doctorița se zburlește și amîndouă sar cu gura să îl incrimineze pe „nesimțitul” care ar fi înjurat. Au totuși o undă de ezitare în glas, fiindcă nu se știe dacă omul a înjurat într-adevăr și, mai ales, nu se știe dacă asistenta a auzit, dat fiind vacarmul. Totuși, doctorița amenință din nou cu jandarmii, sub privirile satisfăcute ale asistentei pîrîcioase. Bărbatul încearcă să aducă argumente care să îi dovedească educația, dar cedează, își ia nevasta și pleacă acasă, în așteptarea zorilor, cînd se va deschide un cabinet medical, de preferință privat, unde dai banul pe loc, dar măcar primești ceva în schimb. Așteptarea fără rost, nervii și mizeria de la UPU nu au costat decît niște bani din asigurarea de sănătate obligatorie. Din care, pînă la urmă, cel mai cîștigat a ieșit boschetarul care băuse sodă caustică, pentru că măcar el a fost tratat fără să aibă asigurare. Unitatea de Primire Urgențe Bacău, joi, 25 ianuarie 2007, ora 22.00. Poate 22 și-un pic. (Ovidiu PAULIUC)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!