• pentru cei șapte copii, pîinea este de mult timp un lux • tatăl, aproape orb, lucrează de cîteva luni la salubritate • casa în care au locuit pînă de curînd are aproape zece metri pătrați • copiii își fac lecțiile la lumînare, pentru că nu au curent electric
Ce este mai rău pentru un părinte decît să nu-i poată oferi copilului său strictul necesar pentru un trai cît de cît decent? Această întrebare și-o pun toți cei care intră în curtea familiei Obrinteschi, din cartierul Slobozia, lîngă Onești. Pentru ei, timpul parcă s-a oprit în loc. Curtea este plină de noroi, iar privirea rămîne pironită pe aspectul neîngrijit al casei. De jur împrejurul acesteia sînt întinse rufe la uscat, mărturie a faptului că acolo locuiește o familie cu mulți copii. În ușă ne întîmpină mama acestora, cu un zîmbet larg și, totodată, surprinsă de prezența noastră acolo. Ne invită în casă, o odaie de aproximativ șase metri pătrați, în care singurele obiecte de mobilier sînt masa și patul de două persoane. Pe pat stau îngrămădiți cîțiva copii, timizi, care, se vede, nu au fost obișnuiți cu vizite din partea străinilor. Famlia are de toți nouă membri, care trăiesc într-o msărăcie lucie. Pentru Anica Obrinteschi, totul pare cît se poate de firesc. În aceeași sărăcie a trăit și la Brașov, locul său de baștină. „Acasă, la mama, am fost doisprezece copii. A învățat cine a apucat. Pe mine nu m-au mai dat la școală, pentru că de mică a trebuit să lucrez cu ziua prin sat ca să-i întrețin pe frații mei mai mici. Apăi, n-aș fi vrut ca și copiii mei să trăiască la fel de rău, dar n-am ce face”, spune femeia, exprimîndu-se destul de greoi, și scuipînd cojile de semințe rămase în colțul gurii.
Ne spune, destul de senină, că, deși este ora unu după-amiaza, nu a făcut încă mîncare pentru că nu are ulei să prăjească fasolea, care de altfel este de o bună bucată de vreme ospățul zilnic. „De multe ori le-am adus eu cu soțul mîncare la săracii copii. Mama lor a venit să împrumute pînă și o lingură de sare pentru mîncare. Ăștia doi mai trag la măsea, și Doamne ferește, nu vreau să dăm în altele”, ne spune o vecină.
Mai curios din fire, unul dintre copii se apropie de noi, cu o timiditate specifică vîrstei, și ne spune că probabil situația familiei ar fi fost cu totul alta dacă viitura din 1991 nu le-ar fi luat casa, iar tatăl lor ar fi fost sănătos. Așa aflăm că tatăl copiilor este aproape orb, dar pentru a-și întreține familia s-a angajat la Primărie, la „gunoaie”, cum spun copiii. A muncit cu ziua înainte să se angajeze aici, însă banii cîștigați nu le ajungeau de pe o zi pe alta.
Pentru soții Constantin și Anica Obrinteschi, din cartierul Slobozia, timpul pare să se fi oprit în loc. Locuiesc într-o casă dărăpănată care stă să cadă, și nu au curent electric. Sînt atît de săraci, încît pîinea a devenit de mult timp un lux. Un lucru pe care îl observăm în micuța și sărăcăcioasa lor casă este curățenia exemplară. „Nici nu se putea altfel. Am șase fete. Sîntem săraci, dar nu sîntem și puturoși. Dacă nici cu atîtea fete în casă nu avem curățenie, înseamnă că trăim degeaba pe lumea asta. Ne este greu cu altele, pentru că soțul lucrează de doar cîteva luni. De-abia acum putem spune că intrăm și noi în rîndul lumii, că pînă acum n-am fost nici cu morții, nici cu viii”. Este cruda realitate a unor semeni de-ai noștri, care, cu siguranță că nu-și doresc decît o bucată de pîine la singura masă de peste zi. (Tiberiu BĂȘTIC)
Lasă un răspuns