O revenire la modelul clasic al pregătirii…

Dintotdeauna, succesul școlar al copiilor și tinerilor, iar mai nou, cel înregistrat la testele de inteligență (IQ), au fost și sînt, aproape exclusiv, singurii predictori ai realizării profesionale și chiar personale a acestora, în pofida faptului că viața de dincolo de școală răstoarnă frecvent astfel de pronosticuri, că statutul socio-economic, suportul social și fericirea personală pe care cineva le dobîndește la un moment dat în societate depind de alți factori, de alte caracteristici ale persoanei, fără legătură prea mare cu inteligența școlară sau cu nivelul IQ-ului relevat de teste.
Deși acest lucru se bănuia de mult, abia în ultimii 30 de ani ceea ce era evident la nivelul cunoașterii comune a devenit obiect al cercetării științifice. Intrigați de numeroasele excepții de la „regulă”, mai mulți cercetători nord-americani din domeniul științelor socio-umane și-au propus să afle cauzele acestora, implicit răspunsuri pertinente la întrebări de genul: „De ce unii oameni reușesc mai ușor în viață?”; „De ce persoane cu capacități intelectuale superioare par să nu reușească în viață, în timp ce alții, mai puțin dotați din acest punct de vedere, reușesc mai bine?”; „De ce numai unii dintre elevii / studenții cu performanțe școlare egale și cu IQ asemănător ajung să aibă, la un moment dat, în viața reală, statusuri socio-economice înalte, mariaje reușite etc., iar alții clachează pe toate planurile?” Metodele de lucru utilizate au fost urmărirea, pe termen mediu și lung, a destinului profesional și social al mai multor categorii de subiecți și analiza comparativă a succeselor lor personale și sociale după o anumită perioadă de timp de la terminarea școlii.
Comparațiile făcute, între absolvenți ai învățămîntului superior -promoțiile anilor 1940 de la Harvard – pe de o parte – și ai învățămîntului liceal – 81 de premianți, promoția 1981 din Illinois, pe de altă parte, au evidențiat următoarele situații: a) studenții care avuseseră cele mai bune rezultate la testele de la facultate nu au reușit cel mai bine și în viață (poziție socială, avere, familie etc.), comparativ cu colegii lor cu rezultate mai slabe; b) dintre liceenii monitorizați, doar unul din patru atinsese, la zece ani de la absolvire, cel mai înalt nivel în profesia aleasă.
La fel de irelevant s-a dovedit nivelul coeficientului de inteligență și pentru reușitele socio-profesionale înregistrate la vîrsta adultă de către un grup de băieți, majoritatea provenind din familii sărace de emigranți: procentul celor care și-au pierdut slujbele pe o perioadă de zece sau mai mulți ani a fost egal (7%), atît în rîndul celor cu IQ-ul sub 80, cît și în al celor cu IQ-ul peste 100. Datele obținute au arătat că pentru modul în care subiecții respectivi s-au descurcat în viața extrașcolară a contat, în primul rînd, nu inteligența la învățătură sau nivelul IQ-ului, ci altceva: gradul de adaptabilitate la sistem, „flerul lor fundamental de a trăi”, concretizat într-o serie de competențe emoționale și sociale: tactul, autocontrolul impulsurilor și sentimentelor, perseverența și optimismul în fața eșecurilor și a frustrărilor, capacitatea de automotivare, competența interpersonală și empatia etc. Ansamblul lor constituie ceea ce unii psihologi numesc „inteligență emoțională”, o meta-aptitudine, pe care Daniel Goleman, în lucrarea „Inteligența emoțională”, o consideră „la fel de puternică și, uneori, chiar mai puternică decît inteligența cognitivă (rațională) în diferențierea indivizilor care promit, în egală măsură, urmează cam aceleași studii și au cam aceleași șanse”. De fapt, situația este și mai dramatică atunci cînd persoane bine dotate din punct de vedere intelectual, dar lipsite de abilități emoționale sînt incapabile să se realizeze pe cît le-ar fi permis inteligența lor rațională.
Relevarea importanței inteligenței emoționale în economia devenirii armonioase a copilului nu trebuie să inducă ideea că aceasta poate înlocui sau suplini inteligența cognitivă, ci doar că este necesar de a reformula strategiile educării și evaluării calităților școlarilor, la nivelul necesităților, pentru reușita lor generală în viață. Practic, aceasta ar însemna o revenire la modelul clasic al pregătirii complete pentru viață, cu preocuparea explicită, însă, pentru alfabetizarea emoțională a copiilor și tinerilor. Popularizată, pentru început, prin programe și cursuri speciale de corijare a deficiențelor emoționale și sociale cu grad mare de risc pentru copii (mînia, furia, agresivitatea, deprimarea, anxietatea, lipsa de comunicare etc.), Știința Sinelui Emoțional (SSE) va putea fi instituită, în timp, ca disciplină de sine stătătoare în programa claselor IV-XII, cu scopul mai larg de-ai ajuta prin antrenamentul psihologic realizat, cu știință și delicatețe, să devină mai buni elevi și colegi, iar mai tîrziu, la slujbă și în comunitate, mai buni lucrători, șefi, părinți sau mai buni cetățeni. (Virgil MOCANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!