O viață de artist

E din ce în ce mai greu să întrezărești semnele și vestitorii toamnei pe străzile dezgolite de natură vie ale Bacăului. Pentru melancolici, romantici, plimbarea pe aleile rămase, în chip miraculos, neatinse de microbul betonului socialist, înseamnă o evadare, scurtă ce-i drept, din demența zugrăvelilor comuniste. Una dintre aceste artere, tăcute, presărată de-o parte și alta cu case, este și strada „Vasile Alecsandri”. Cum vii din zona centrală și treci imediat de Liceul „Anghel Saligny”, înaintînd spre Gară, pe partea dreaptă, la numărul 52, vezi casa în care locuiește pictorul Ilie Boca. O vilă semeață, solidă, de culoarea spicului de grîu ars în cuptor, într-o clipă de moleșeală a focului, a cărei poartă de fier stă descuiată. Am intrat pentru prima oară, cu emoție și curiozitate, în grădina ce împrejmuiește venerabila clădire. Evident, cu gîndul de a purta o discuție, un dialog pe cît cu putință, cu pictorul Ilie Boca, acest „avid călător moldovean”, cum îl caracteriza Andrei Pleșu. Flori de toamnă, ușor înclinate, în semn de curtoazie, și un covor, încă la țesut, din frunzele arămii ale teiului de la poartă, stăteau în întîmpinare. Am urcat cele trei scări de ciment, ca o ușoară ințiere spre locuința artistului băcăuan. O ușă mare, de stejar, un obstacol greu de înlăturat în cazul unor gînduri necurate, m-a oprit în loc. Am sunat și, imediat, în fața mea, s-a prezentat gazda. Un zîmbet larg, o mînă întinsă și o invitație generoasă: „poftiți înăuntru!”. Am trecut pragul cu o ușoară strîngere de inimă. Arareori ai ocazia să intri în „universul unui artist consacrat. Interiorul, în armonie cu vremea de-afară. E toamnă afară, e toamnă și-n casa maestrului. Măsuțe din lemn, mobilier din lemn, o sobă din teracotă cafeniu închis, ici-colo, cîte o vază cu flori de toamnă, galbene, și coșulețe pline cu mere. Într-un colț, modest, era pus și televizorul. Iar între tablouri și icoanele atîrnate ca-ntr-o galerie pe perete, rafturi întregi cu cărți.

Un om a cărui viață nu poate fi scoasă dintre șevalet și culori

M-a poftit să iau loc într-unul dintre cele două fotolii așezate în salon. Greu să începi o discuție cu un om, isptit de-a lungul vieți de tot soiul de oameni. Un om a cărui viață nu poate fi scoasă din șevalet și culori, „care și-a pierdut, în timp, prerogativele de stăpîn și a devenit, încetul cu încetul, un instrument miraculos

(și captiv) al propriei sale creații”, după cum scria Pavel Șușară. Chiar și așa, ne-am încumetat într-o aventură. Așa cum au observat criticii de artă, și cum recunoaște și el însuși, pentru Ilie Boca, rădăcina, izvorul arborelui vieții îl constituie satul natal, copilăria, „locuri pe care nu le poți uita, care ți se întipăresc în minte. Restul, celelalte etape se simplifică și apar ca niște pete ce colorează și organizează viața”. Crez al pictorului sesizat și consemnat de Tudor Octavian care a definit unul din fundamentele picturii lui Boca, situația „în care omul și opera sînt laolaltă un caracter, un fapt unic, original și de neîmpărțit”. Din copilărie au rămas și primele atașamente față de spiritul religios, atît de puternic și de vizibil consemnat în zona Sucevei. „Sînt născut la 5 km de mănăstirea Arbore, unde adesea priveam picturile religioase. Însă nu le-a descoperit decît mai tîrziu, în perioada liceului.” Și, cu toate că nu a avut un contact serios cu divinitatea, „n-am pătruns dincolo de o barieră, n-am trăit revelații și n-am asistat la minuni”, după cum mărturisește el, în această direcție a trăit o frumoasă aventură a tinereții. „Cînd eram la liceu, la Cluj, era la modă să închiriem un vagon, în care puneam cîteva rînduri de scînduri sus-jos și dormeam vreo șase persoane. Aveam și butelie pe care încălzeam mîncarea. Așa am ajuns, în nordul Moldovei, dotați cu șevalete și pensoane”, își amintește Ilie Boca. O dezlănțuiere a unei vîrste la care orice pericol rămîne minuscul în fața dorinței de a trăi. „Era un regim politic foarte sever pe atunci. La Putna ne-au arestat grănicerii.” De altfel, probleme de acest gen au existat și în perioada studenției, în anii ’60.

„La Turnu Severin am fost arestat că umblam desculț la graniță”

„În 1961 eram student în anul I, și eram în practică alături de mai mulți colegi, la Turnu Severin. Era încă o perioadă cu dificultăți în ce privește relațiile României cu Iugoslavia. Și atunci am fost luați de poliție și cercetați ca fiind suspecți. Vă dați seama, un grup de pictori, dintre care unii umblau desculți, iar alții aveau părul lung. Ne-au luat milițienii și au țipat la noi: <>. Cu alte cuvinte, noi stricam imaginea țării”, povestește pictorul.

Pînă cînd a devenit student la București, Ilie Boca a fost inițiat de la o vîrstă tînără în viața de „rezerve de muncă”. Prima plecare din satul natal a înscris în sufletul pictorului și unul dintre cele mai marcante momente din viață. „Aveam 14 ani cînd am plecat pentru prima oară de acasă. Văd și acum în fața ochilor cum tata m-a dus la gară și m-a urcat în tren, spunîndu-mi să număr stațiile și cînd ajung la numărul X să cobor. A fost foarte greu, am ajuns la Cîmpulung Moldovenesc, intrasem dintr-un mediu într-altul, m-am mutat la cămin și am început o altă etapă din viață”.

La Hunedoara erau clase de la A la Z

De la Cîmpulung, unde a făcut Școala medie de Construcții, au urmat alți trei ani la Hunedoara, la Grupul Școlar de Siderurgie. „Acolo erau clase de la A la Z. Iar programul era unul foarte simplu: trei zile pe săptămînă făceam cultură generală, iar alte trei zile practică. Regimul era extrem de sever. Ne sculau cu un clopot la orele 6.00 dimineața, ne îmbrăcam iute și eram băgați în careu, unde raportam tot ce se întîmplă, începînd de la nasturii pierduți. Era oprimant, dar trebuia să-l accept”, spune pictorul. Din fericire, pasiunea pentru pictură l-a adus în centrul atenției, grație unor concursuri de desen, la care a luat și primele premii. „Aveam în jur de 15-16 ani, cînd am obținut primul premiul. Eram bucuros. Atunci s-a realizat și o emisiune la radio, în care un copil a vorbit despre mine. La acele concursuri au participat colegi de-ai mei, grupați într-un cerc în oraș, Brandis, unde se întîlneau Era Francisc Bartok, Ștefan Bertalan (mai tîrziu, la grupul Sigma de la Timișoara), Costin Neamțu, Liviu Lăzărescu. De la Școala de rezerve de muncă am ajuns la Liceul de Artă din Cluj”.

De acolo, Ilie Boca are multe amintiri. „La Cluj am început să strîng cu asiduitate cărți. Eram îndrăgostit de ele, încercam să-mi cumpăr tot ce apare, îndeosebi cărțile apărute în colecția Biblioteca pentru toți”. Tot în legătură cu slovele scrise, Ilie Boca se poate lăuda ca fiind unul din cei care „l-am putut vedea pe marele scriitor Agîrbiceanu”.

„Am asistat și la cuvîntările ținute la moartea filosofului Lucian Blaga”

Însă la acest capitol, a rămas memorabilă pentru Ilie Boca ziua în care a asistat la ceremonia de depunere la Casa Universitară din Cluj a filosofului și gînditorului român Lucian Blaga. „Aveam, dacă nu mă înșel, chimia, cu o profesoară tînără și, un coleg de-al meu a auzit că trupul neînsuflețit al poetului este depus la Casa Universitară. Așa că ne-am învoit mai mulți și ne-am dus, curioși, să vedem și noi ce se întîmplă acolo. Cînd am ajuns, nu era nimic, și la sfatul unui amic am plecat spre morgă, unde se zvonea că ar fi depus. Nu l-am găsit, și ni s-a precizat că a fost dus la Casa Universitară. Ne-am întors și, într-adevăr, era acolo. Sala plină cu oameni de cultură, fără nici un preot. Lîngă sicriu erau multe coroane de flori depuse din partea diverselor instituții la care a lucrat sau cu care a avut legătură Blaga. Interesant e faptul că o parte din colegii mei au fost luați sală și dați afară. Am înțeles mai tîrziu că elevii și studenții nu au avut voie înăuntru. Dar unii dintre noi am reușit să vedem tot. S-a vorbit cu mult patos, între vorbitori era și Aurel Rău, și s-au recitat poezii despre muncitori, probabil ce-or fi găsind între creațiile ilustrului poet cu referire la muncă. După aceea, sicriul a fost suit într-o mașină și dus la Lancrăjan.Cînd ne-am întors la școală directorul ne-a luat tare: <>. Însă noi n-am pățit nimic. Nu știu însă ce s-o fi întîmplat cu biata profesoară”.

La Cluj, am locuit în camera lui D.R. Popescu și studentul Artistide Buhoiu mi-a luat un interviu

Pe linia aminitirilor plăcute se numără și perioada locuirii la gazdă. „Am avut casă, undeva pe strada Paris, la subsolul unui imobil. Am stat în camera în care, înaintea mea, locuise Dumitru Radu Popescu. Acolo l-am cunoscut pe Aristide Buhoiu, pe atunci student la Litere. El a făcut și un interviu cu mine tot pentru radio. Însă s-a întîmplat că Timotei Ursu avea o dicție mai bună și a citit în locul lui Aristide materialul la postul de radio”.

Tot la Cluj, Ilie Boca a avut parte și de întîmplări critice. „Auzeam cum unul dintre directorii liceului a fost arestat în gară, împreună cu profesorul de latină și contabilul (care fusese profesor universitar), și au fost condamnați la închisoare pe viață. Ne speriam, însă eu descopeream lumea cu toate problemele ei și încercam să trec peste toate greutățile unei epoci atît de dificile”, spune maestrul.

„Horia Bernea era un om foarte religios”

Între momentele de o importanță aparte din viața pictorului Ilie Boca se numără și prietenia cu Horia Bernea. Cînd vine vorba de numele singurului artist român premiat de UNESCO pentru modul personal și original de a organiza un muzeu, Ilie Boca vorbește cu ușoară durere. Pînă la a vorbi despre acest episod, scoate o carte, în care apare o fotografie veche de mulți ani și în care apar două persoane. „Uitați-vă, aici sînt eu cu Horia. E o fotografie făcută de el. A reglat aparatul și ne-am pozat amîndoi”. Mai răsfoiește cîteva imagini și povestește. „Horia Bernea venea des pe la Bacău. Stăteam mult de vorbă cu el și povesteam de toate. L-am cunoscut prin intermediul Ileanei Nicodim (reputată artistă și nepoata regizorului Jean Negulesco), prin 1974, cînd am obținut o bursă de studiu în Italia. Ea era secretara secției de Grafică și, împreună cu ea și cu ajutorul lui Nicolae Barbu, de la Fabrica Letea, am organizat la Bacău prima tabără de grafică. Dar revenind, Ileana avea atelierul de lucru la Șelari, iar lîngă ea îl avea Horia Bernea. Ne-am împrietenit și l-am invitat la Tescani, un loc de care s-a și îndrăgostit mai apoi. Ne vizitam, discutam mult, ne prezentam lucrările și le comentam. Era un om franc, de o înaltă ținută morală, pătrunzător și cu lecturi serioase. Bine pus la punct cu ceea ce urmărea și voia să promoveze. Spiritul religios al lui Horia Bernea, fiul gînditorului și eseistului Ernest Bernea, l-a pus pe Ilie Boca în ipostaza de a fi un privilegiat din punct de vedere al lecturilor teologice românești.

Datorită lui Horia Bernea l-am cunoscut pe părintele Cleopa

„Prin intermediul lui Horia am auzit, înainte de 1989, de părintele Cleopa și de părintele Ioanichie Bălan de la Mănăstirea Sihăstria. El mi-a dat să citesc, în manuscris, cărțile „Convorbiri duhovnicești” și „Pelerin român la Muntele Athos”. Nu semănam deloc cu el în privința spiritului religios, chiar dacă am fost crescut și educat într-o familie creștină. Horia era un împătimit, dacă pot spune așa. Era un om foarte religios, citea multă teologie și lua contactul cu apariții editoriale de specialitate editate la Atena. Plus că a călătorit mult și la muntele Athos, de unde mi-a adus numeroase diapozitive”. Tot datorită lui Horia Bernea, Ilie Boca a luat contactul cu părintele Galeriu și Sorin Dumitrescu. „Era prin 1987-1988, și ne aflam într-o tabără de creație la Măgura. Dis-de-dimineață ne-am trezit cu părintele Galeriu, născut pe meleaguri băcăuane, și pictorul Sorin Dumitrescu, pe care îl cunoșteam de la Facultate, el fiind mai mic cu vreo doi ani ca mine. Auziseră că Horia era la Măgura, ei aflîndu-se în drum spre mănăstirile din nord, și au poposit și la noi în tabără”. Chiar dacă s-a stins timpuriu, lăsînd în urmă un gol de neșters în cultura românească, Horia Bernea este pomenit cu nostalgie și recunoștină de Ilie Boca, pictorul care nu a ezitat, printre povestiri, să ne arate și alte fotografii, peste care au trecut anii, unde este alături de bunul său prieten.

„Nu am avut niciodată intenția să părăsesc țara”

„Prima ieșire am avut-o în 1974, în Italia. Atunci am luat contactul cu Vestul și a fost o perioadă impresionantă. Eram împreună cu Geta Caragiu și Dan Popescu Cristea. Am petrecut clipe de neuitat, povestește Ilie Boca. Deși aveam bursă, am dormit în hoteluri speciale pentru tineri, care aveau prețuri mai mici și am mîncat mîncarea pe care am adus-o din țară: salam uscat și alte asemenea. Am vizitat muzeele din Italia și am întîlnit mulți români, fie aflați în exil, fie căsătoriți acolo. Toți întrebau de țară și regretau faptul că nu se pot întoarce. Însă eu n-am avut niciodată gîndul să rămîn dincolo”.

„M-am căsătorit cînd am considerat că am o situație materială care să-mi permită”

Pentru un om ambițios, și cu atît mai mult pentru un artist ,căsătoria este un pas ce se face după multă chibzuială, în ciuda iminenței îndrăgostirii. „Chemările dragostei sînt mereu, însă nu m-am căsătorit decît atunci cînd am considerat că am o situație materială care să-mi permită acest lucru”, afirmă Ilie Boca. „Faptul că doreai să te afirmi și să ajungi undeva, îți ridica problema că poți fi tras în jos, sau poți fi lăsat în urmă”. Cu o viață în care farmecul feminin tentează la fiecare pas, pictorul a reușit să stea deoparte de tentația modelelor. „Am avut multe ore de atelier în care pictam nuduri, dar nu mi s-a întîmplat niciodată să mă îndrăgostesc de unul”, susține artistul. Chiar și așa, el recunoaște că: „erau modele cărora puneam bani, mînă la mînă, mai mulți pictori și le cumpăram cadouri”. Nu toți artiștii sau colegii de breaslă ai pictorului Boca au fost imuni la charmul modelelor. „Un coleg s-a îndrăgostit de o fată model, și cu toate că el era din București, a plecat la Constanța, la ea, unde a ajuns decorator, cu toate că era un pictor foarte talentat. Altul, îi purta zilnic landoul unui alt model feminin, divorțată și cu doi prunci, și care era foarte frumoasă. Iar cînd vine vorba de modele și artiști, inventivitatea celor din urmă este la ordinea zilei. „Am avut fotomodele care trebuiau să pozeze cu fața la perete ore în șir. Și, pentru ca ele să nu se plictisească, am lipit pe pereți ziare ca să le poată citi și să putem lucra în liniște”.

„Am plîns la moartea tatei”

Recunoscut și definit atît în actul artistic, cît și în viața de zi cu zi un om echilibrat, am ridicat în cadrul dialogului cu Ilie Boca problema tristeților, atît de dese în viața unui muritor de rînd. „Am plîns o dată, îmi amintesc, prin toamna lui 1989, cînd a murit tata”. Greu de crezut că acest om, cu privirea semeață de bucovinean, sau mai bine spus, „de ardelean, ai cărui strămoși au trecut granițele imperiului în Regat”, a lăcrimat, rupîndu-și, parcă, baierele echilibrului. „Toți sîntem oameni, spune Ilie Boca, iar moartea tatei a fost pentru mine un șoc. Am alegat la un frate, nu am mai putut rezista și în timp ce i-am dat vestea, nu m-am putut abține și am plîns”. În rest, după cum spunea, „viața l-a lipsit de minuni sau de revelații”, cu care nu puțini sînt artiștii și pictorii care se laudă, justificîndu-și diferite lucrări.

„Aș fi ales tot ceva din sfera umanistă”

Crescut și format în lumea culorilor, de la celebrele nuanțe voronețiene pe care le admira în naufragiile tinereții și pînă la cele îmbinate în tehnică personală, Ilie Boca declară că „oricum i-ar fi fost viața ar fi ales tot ceva pe filieră umanistă, nesimțindu-se înzestrat pentru orientările ce țin de dimensiunile „reale” ale existenței. Căci, în lucrările lui „totul evocă un univers al memoriei, al vechimii, care se cere actualizat fără a-și pierde patina”, cum îl descria același Andrei Pleșu.

Ne-am desprins cu greu din fotoliu. M-am ridicat pătruns de o altă lume, a unui artist, o lume aparte, pe care cuvintele nu o pot descrie decît în culori palide. Căci despre Boca vorbesc lucrările lui expuse în muzee din toate colțurile lumii. La invitația lui, am vizitat și atelierele de la etaj. Zeci de tablouri, reîmprosopătate și revăzute de autor, sălășluiau, asemeni unor spirite ce freamtă de viață, ordonate în cele patru unghere. În altă încăpere, maestrul ne-a arătat pînzele pregătire pentru o altă povestire. „Aceasta este gata preparată”, a arătat el spre o pînză de mari dimensiuni, prinsă între rame. O lume albă, ce așteaptă să fie scrisă. În culori ce poartă amprenta inconfundabilă a unuia din cei mai importanți pictori români comteporani.